Am avut norocul să fiu la Viena cînd, la marele muzeu de istoria artei din oraș, se deschisese o expoziție fără precedent: aproape o sută de lucrări ale lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, adunate din toată lumea pentru aniversarea a 450 de ani de la moartea sa. Bruegel cel Bătrîn (mort, de fapt, înainte să împlinească 45 de ani) e, întîmplător, pictorul meu preferat. M-am grăbit, deci, să profit de eveniment. Am constatat că înghesuiala vizitatorilor era atît de aprigă, încît trebuia să te programezi dinainte, iar dacă ratai ora și minutul programării, trebuia să te reprogramezi pentru altă dată. „O veste bună!“ – mi-am zis. Clubul breugelienilor e uriaș, iar nevoia de artă prestigioasă dovedește că pofta de cultură e încă vie.

Lucrurile s-au „nuanțat“, tulburător, în momentul în care am apucat să trec pragul expoziției. Pe scurt, n-am reușit să văd aproape nimic! Și nu pur și simplu pentru că fiecare sală era supraaglomerată, ci pentru că „vizitatorii“ aveau un fel de a „vizita“ care l-ar fi uimit pe marele pictor, dar i-ar fi și inspirat, poate, o capodoperă tipic breugeliană. Pe simezele expoziției era, evident, Bruegel, dar dinaintea lucrărilor lui era un spectacol care părea să poarte tot semnătura lui!

Mai întîi, pîlcurile compacte de oameni strînși în fața fiecărei lucrări funcționau ca o cortină groasă care ascundea imaginile. Dar lucrul uluitor este că majoritatea celor care înconjurau lucrările de pe perete nu le priveau! Unii se strecurau, mai mult sau mai puțin brutal, spre rîndul din față, ca să facă poze. Nu se uitau la tablouri, ci le fotografiau, după care plecau mulțumiți. Alții țineau la ureche un fel de telefon, pe care puteau auzi explicațiile experte ale unui ghid. Nici ei nu contemplau lucrările expuse: ascultau concentrați, cu privirea în pămînt, ce le spunea înregistrarea „specialistului“, achiziționată, contra cost, la intrarea în muzeu. S-a „inventat“, deci, un nou gen de „expoziție“! Expoziția care nu dă de văzut, ci doar de fotografiat și de ascultat. Cu alte cuvinte, expoziția care nu mai vorbește ochiului, ci unor „simțuri“ adiacente sau unor ambiții private. Ceea ce trăiam, în acest context, mi s-a părut o replică, simetrică, la ceea ce pictase însuși artistul sărbătorit…

Lucrările lui Bruegel au, de cele mai multe ori, ca obiect mulțimea. Chiar cînd tema centrală a cutărui tablou este una importantă, ilustră (Parabola semănătorului, Adorația Magilor, Căderea lui Icar etc.), scena propriu-zisă se petrece, aproape inobservabil, într-o „suburbie“ a imaginii: e un detaliu între altele, marginal în economia generală a compoziției. Un fel de a spune că tot ce se întîmplă, oricît de monumental în sine, e absorbit în anonimatul masei umane, al istoriei supraîncărcate, al unei omogenizante aglomerații. Mulțimea e spațiul predilect al singurătății. E suspensie a individualității, resorbție a memoriei în entropia multiplicității anecdotice. Totul devine o „întîmplare“ între altele. Nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni. Avem de a face cu o co-prezență fără participare reciprocă, fără comunicare reală a fiecăruia cu ceilalți.


— Adorația Magilor

Dar nu asta vedeam eu însumi, umblînd, descumpănit, prin încăperile expoziției de la Viena? Ceea ce era important, pictura lui Bruegel, se pierdea într-o forfotă suverană, orientată spre alte scopuri: culegere de „amintiri“ de la fața locului, culegere de informații de manual, consemnarea, candid făloasă, a prezenței personale la eveniment. Lumea lui Bruegel se găsea față-n față cu… lumea lui Bruegel. O lume în care se întîmplă o sumedenie de lucruri, dar în care, de fapt, nu pare să se întîmple nimic, o lume în care e greu să mai faci diferența dintre esențial și accidental, o lume pestriță, dar fără chip: lumea în „lumescul“ ei nesistematizabil, în diversitatea ei monotonă. Lumea noastră, a oamenilor.

Am descoperit, astfel, dimensiunea profetică a lui Bruegel. A înțeles atît de bine vacuitatea abundentă a imanentului, încît e actual și astăzi cum era și pe vremea sa. A simțit vidul omenescului, fără să piardă din vedere latenta lui frumusețe, promisiunea salvării sale prin culoare, umor și poveste. Așa îmi explic de ce, foarte iritat, la început, de zarva mondenă care mă împiedica să văd minunile expoziției, am plecat, în cele din urmă, cu un fel de încurajatoare liniște interioară. Da. Așa e lumea. Și dacă ai răbdare, descoperi, în cele din urmă, substanța policromă a sensului ei, posibilul ascuns în insuficiența tatonantă a realului. Iar unul dintre miracolele acestei risipe de forme și culori, de agitație și moarte, de plictiseală și stupoare, de bucurie și absurd este faptul însuși că lumea lui Bruegel e în așa fel alcătuită încît îl poate produce, în zbaterea ei constitutivă, pe Bruegel însuși. Ca și pe Mozart, ca și pe Platon, ca și pe Pascal, ca pe toți cei care îi justifică și îi transfigurează neantul. Lumea lui Breugel se salvează prin Bruegel! Zarva lumii se mîntuie prin creativitate.