Tema destinului se dovedeşte mai aprigă decît tenacitatea mea. Din cînd în cînd, voi fi obligat să fac mici pauze. De data asta, propun un text mai vechi, scris acum vreo zece ani, dar nu fără legătură cu seria începută cu cîteva săptămîni în urmă. Căci e vorba despre o categorie de oameni care socotesc futile preocupările cuiva (în speţă ale mele), orientate spre subiecte aflate în afara puterilor „raţiunii“. În textul de mai jos, încerc să pun o mică surdină pe acest foarte la modă „dogmatism“.

Tehnic vorbind, „liber-cugetător“ înseamnă „ateu“. Adică cineva – spun dicţionarele – care nu crede decît în raţiune şi, în consecinţă, respinge autoritatea oricărei dogme. De curînd, am văzut la televizor un tînăr foarte simpatic, curăţel şi cuviincios, preşedinte al unei organizaţii care protejează libertatea de conştiinţă şi luptă pentru înlăturarea simbolurilor religioase din locurile publice. Tînărul se declara „liber-cugetător“. Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale (am putea să zicem chiar „dogmatice“), omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizo­nie­rul unei convingeri de beton, asupra căreia nu părea să fi cugetat suficient, valorificînd pînă la capăt măcar resursele raţiunii. Pe scurt, nu era nici cu adevărat „liber“, nici „cugetător“ în sens deplin. E de înţeles. Nu e la îndemîna oricui să fie, din fragedă tinereţe, şi una, şi alta. Problema credinţei nu se poate rezolva la nivel de abecedar şi de retorică „progresistă“. E nevoie de ditamai aparatul speculativ, de lecturi ample şi de o complicată experienţă de viaţă, dacă vrei să te mişti în domeniu cu oarecare maturitate. Sigur, poţi evacua lucrurile rapid, accep­tînd, ca pe o achiziţie inviolabilă, ideologia la modă, dar a face asta în numele libertăţii şi al reflecției e neserios. E nevoie de mult mai mult ca să fii un ateu credibil. Ca să nu mai vorbim de aroganţa juvenilă a unei autoevaluări care îşi atribuie beneficiul independenţei de gîndire, ca şi cînd cei care sînt de altă părere ar fi, toţi, nişte slugi decerebrate. Există, totuşi, o lungă listă de băieţi deştepţi, de la Sf. Augustin la Pascal, de la Toma de Aquino la Einstein şi Heisenberg, toţi destul de liberi şi destul de cugetători, care n-au avut lejeritatea de a clasa contabiliceşte problema existenţei lui Dumnezeu. Unii dintre ei au reuşit chiar să găsească oarecari compatibilităţi între raţiune şi teologie, sau între ştiinţă şi credinţă. Carevasăzică, chestiunea e complicată. Înţelept e să nu te pripeşti, să te eliberezi de bla-bla-urile cîte unui ONG zburdalnic şi să cugeţi. Dar, dacă se poate, să cugeţi ca un cugetător, nu ca un activist. Adică să nu te grăbeşti să acţionezi înainte de a pricepe. Vei descoperi, astfel, tocmai ceea ce credeai că deţii: reflecția liberă, exerciţiul binefăcător al gîndirii pe cont propriu. Vei învăţa să acorzi mai multă atenţie interogativităţii decît răspunsurilor gata-făcute, vei redescoperi biblioteca, calmul raţiunii, plăcerea dialogului pacificator.

În definitiv, eşti sigur că n-ai inventat problema pentru care combaţi? Că nu asumi o fioroasă poziţie de luptă dinaintea unui sfîrîiac? Spitalele noastre au dificultăţi patetice. N-au destule medicamente, n-au cearşafuri, n-au instrumentar. Medicii sînt prost plătiţi, pacienţii sînt hrăniţi pe sponci şi, uneori, trataţi în condiţii de front. Or, dumneata crezi că adevăratul lor necaz e încălcarea libertăţii de conştiinţă. Se trezesc, vezi Doamne, din anestezie, văd pe perete o icoană şi cad la loc, răpuşi de dictatura creştină. Parlamentul nostru – mai e nevoie s-o spun? – e ciuruit de vicii, derapaje şi neputinţe. Aş, zici dumneata, e intoxicat de însemne mistice. Parlamentarii vorbesc în bobote sau dorm impenitent, din cauza cîte unui crucifix, iar miniştrii sînt proşti fiindcă jură pe Biblie. Musulmanii visează la semilună, evreii la candelabrul cu şapte braţe, ateii la portretul lui Lenin. Criză teribilă, monşer! Să ne trezim! Să ieşim la bătaie! Cu drepturile omului pe icoane călcînd. N-o vom duce mai bine, dar vom muri corect politic, cu ochii pe un perete gol şi cu onoarea „reperată“. Vom înfrunta, extatic, neantul liberei cugetări.