Cînd, spre sfîrşitul anului 1992, Augustin Buzura mi-a propus, în calitatea lui de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, să încerc lansarea unui săptămînal de cultură, eram, în materie de gazetărie, un debutant. Scrisesem, desigur, în diverse periodice, încă din 1968, dar nu eram ceea ce se cheamă un „om de presă“. Nu lucrasem niciodată într-o redacţie şi nu-mi trecuse niciodată prin cap că aş putea ajunge să conduc o revistă. Persuasiunea discretă a lui Buzura, inconştienţa proprie şi faptul că mă aflam într-o „pauză“ existenţială (încheiasem mandatul de ministru al Culturii şi nu eram încă angajat în nici un alt proiect) m-au determinat – cum se spune azi – „să accept provocarea“. Am avut noroc. Am fost flancat, de la bun început, de mari profesionişti, care m-au ajutat să mă „antrenez“ într-un sport pe care nu-l practicasem încă. Mă gîndesc, în primul rînd, la Radu Cosaşu (care a propus şi titlul revistei), la Magdalena Boiangiu şi la Zigu Ornea, cărora li s-au adăugat, în scurt timp, Tita Chiper, Elena Ştefoi, Mircea Vasilescu, Alex. Leo Şerban ş.a. Prima lecţie care s-a desprins, pentru mine, din această experienţă, a fost aceea că, pentru a conduce cum trebuie o instituţie, trebuie să ştii să te laşi condus. Nu „folosit“, nu „manipulat“, nu „aservit“, ci sfătuit, contrazis, „reformat“. Nu m-am simţit, niciodată, „şef“ la Dilema. Şedinţele de redacţie erau colocviale, policrome, imprevizibile. Dilema a devenit, foarte repede, o „dihanie“ autonomă, adică o vietate însufleţită de respiraţia comunitară a tuturor membrilor ei. Cu alte cuvinte, „şeful“ întregului „colectiv“ era gazeta însăşi, spiritul ei, concordia neconstrîngătoare a redactorilor, umorul.

O a doua lecţie a fost redefinirea conceptului de „muncă“. Nu vreau să livrez o imagine idilică a efortului de echipă, nu vreau să minimalizez truda – inevitabilă şi, uneori, epuizantă – a fiecărui coechipier în parte. Dar munca noastră n-a avut cred, niciodată, portretul hîd al salahoriei, mizeria „colaterală“ a screamătului, grimasa de inconfort a „figurilor impuse“. A prevalat buna-dispoziţie, plăcerea întîlnirilor şi a mobilizării spontane, voluptatea anticipativă a „produsului“ finit.

Aşadar, să conduci fără să conduci, să munceşti fără să munceşti, să obţii performanţa fără obsesia ei toxică. (Mai în glumă, mai în serios, adaug că, în ultimii ani, „dilematicii“ au reuşit şi să lucreze fără să fie plătiţi, decît sporadic, mediocru sau deloc. Nu ştiu dacă să numesc asta „supravieţuire fără vieţuire“, sau viceversa…)

Interesantă, de altfel, a fost şi lecţia capitalismului „de tranziţie“ pe care ne-au oferit-o împrejurările. Am început prin a fi subvenţionaţi de la buget, ceea ce ne-a adus, din primul moment, suspiciuni infamante: eram „ai puterii“, atunci cînd nu intram în corul critic al opoziţiei, şi eram neloaiali cu finanţatorul, atunci cînd criticam puterea. Augustin Buzura însuşi era, adesea, un „patron“ crispat. Nu pot să spun că practica ingerinţa autoritară, dar se vedea că „suferă“ cînd, la o adică, ne luam libertăţi prea mari faţă de guvernanţi. Ne întreba trist, din cînd în cînd, de ce nu ne concentrăm mai mult pe „cultură“… Fapt e că după modificarea de statut al Fundaţiei Culturale (devenită Institut Cultural, sub patronajul Preşedinţiei), ne-am hotărît să devenim independenţi. Dl Buzura n-a fost de acord să ne dea drumul pe piaţa liberă, aşa că ne-am despărţit neamical, drept care a trebuit să schimbăm numele revistei, căci cel vechi rămînea în proprietatea instituţiei fondatoare. S-a născut, astfel, Dilema „veche“. Dar de unde bani? Am avut, mai întîi, promisiunile unui filantrop privat, care însă şi le-a retras pe neaşteptate, la intervenţia, cred, a unui amic cu greutate al dlui Buzura. E momentul în care a intrat în scenă Mircea Dinescu. Ne-a văzut dintr-odată „orfani“ şi, cu nonşalanţa cunoscută, ne-a propus, generos, să trecem sub jurisdicţia unei fundaţii înfiinţate de el. A fost un gest salvator. Am supravieţuit, deci, ceva vreme, în condiţii „pitoreşti“ (uneori, în criză de „lichidităţi“, poetul ne ispitea cu plata în natură: vreo damigeană, vreun piept de gîscă afumat etc.). Trăiam, pe scurt, într-o veselă aproximaţie administrativă din care, ca să zic aşa, tot Dinescu ne-a scos, vînzîndu-ne, peste noapte, fără să ne anunţe, trustului de presă al lui Dinu Patriciu. Nepreveniţi şi oarecum frustraţi că Mircea vînduse ceea ce nu cumpărase, a trebuit să acceptăm situaţia de fapt, căzînd, din nou, sub bănuiala că sîntem „arondaţi“ intereselor netransparente ale unui mogul. În realitate, nu asta era problema. Mogulul a avut eleganţa să nu se amestece în treburile noastre. Dar trustul lui, printr-un manageriat falimentar, s-a amestecat în vieţile şi buzunarele noastre: am sfîrşit prin a nu ne căpăta salariile cu lunile. Am rămas, aşadar, un săptămînal „de tranziţie“ în contextul unei tranziţii fără sfîrşit şi al unei specii de capitalism care nu reuşeşte să „treacă“ spre propria lui esenţă. Între timp, patronul trustului s-a schimbat şi încercăm să ne facem oarecari iluzii cu privire la şansele noastre imediate. E – şi aceasta – o lecţie: dacă nu se va arăta nimeni interesat de supravieţuirea unei publicaţii ca Dilema, va trebui să învăţăm să dispărem. Vorba lui Nichita Stănescu: „Cine are curajul să se nască trebuie să aibă şi curajul să moară…“ Ar fi, desigur, un motiv de amărăciune să nu putem trece pragul celor douăzeci de ani împliniţi. Dar, vorba altcuiva, citată adesea de Nicu Steinhardt, „poate nu va fi pre voia hainilor de tătari…“