Dezastrul din Afganistan din august 2021 va fi văzut de istorici sub multe unghiuri: o nenorocire umanitară, o nouă înfrîngere a civilizației de către barbarie, un abandon din partea aliaților occidentali (inclusiv România) a părții mai emancipate a societății afgane, inclusiv a femeilor; probabil că va fi consemnat și ca un semn al pierderii curajului strategic din partea Occidentului, dar și, pe de altă parte, ca o pată neagră de neșters pe președinția lui Joe Biden; aliații Americii, mai ales cei care se simt mai vulnerabili, precum „esticii” sau Taiwanul, vor frisona neliniștiți, chiar dacă vor încerca să dea impresia că n-au de ce se teme. Inamicii se vor considera premiați și vor încerca să profite. Destul de probabil, istoria va consemna și acțiuni teroriste cu originea în Afganistan. Se vor contabiliza miliardele de dolari sau de euro cheltuite – oare în zadar? – , vor fi discuții între guverne în contradictoriu despre refugiați și despre oferirea de azil. Și peste toate, ca un spin în conștiința omenirii civilizate, vor rămîne acele imagini teribile cu pîlcul de oameni care caută să se agațe de un avion în mișcare, ori cu femei care își întind pruncii peste gard unor soldați, sperînd să-i salveze măcar pe ei, în general arătînd disperarea a mii și zeci de mii de oameni ca și noi, dar care au avut ghinionul să revină într-o singură zi, pe neașteptate, sub regimul sălbatic și fanatic al talibanilor.
Cum de nu s-au putut prevedea toate astea? De ce miile de analiști, sutele de spioni, zecile de servicii de informații ale atîtor țări, nu numai ai Statelor Unite, fie n-au întrevăzut amploarea și viteza dezastrului, fie n-au reușit să-și convingă șefii politici că e un scenariu credibil. (Se pare că nici măcar talibanii n-au anticipat că vor ajunge din nou stăpîni peste Afganistan în numai cîteva zile și fără luptă.)
Desigur, s-au făcut erori tactice pe teren care au alimentat prăbușirea moralului armatei afgane. A existat o imensă corupție, acea armată exista în mare parte pe hîrtie, unii comandanți au trădat de frică, alții fiind cumpărați de talibani. Etc. Și totuși, rapiditatea cu care totul s-a dărîmat fără măcar o minimă rezistență e uimitoare.
De fapt, și acum, ca și în alte situații din istoria mai recentă sau mai îndepărtată (prăbușirea Franței în 1940, căderea comunismului în 1989-91, criza economică din 2008, poate chiar pandemia începută în 2020), s-a văzut o enormă discrepanță între impotența noastră proiectivă și marea noastră abilitate retrospectivă. Adică știm să explicăm foarte bine evenimentele odată ce acestea s-au produs și au devenit istorie, dar rămînem adesea incapabili să anticipăm, să prevedem ceea ce abia urmează. Sau, dacă se găsesc cîțiva care le întrezăresc, ei sînt puțini, iar vocile lor rămîn neascultate de decidenții politici. Sigur, s-ar putea spune că discrepanța la care mă refer ține mai mult de o iluzie de perspectivă: prevedem destul de bine majoritatea evenimentelor – fie colective, fie individuale –, ceea ce face să nu mai acordăm atenție împlinirii anticipării respective. Dar cele cîteva evenimente pe care nu le prevedem ne răstoarnă suficient viețile încît lor să le acordăm o enormă atenție și să resimțim dramatic nepriceperea de care am dat dovadă. Și totuși, parcă această iluzie de perspectivă nu explică totul.
La asta trebuie adăugate și marile anticipări care nu s-au îndeplinit, precum celebra și repetata profeție marxistă asupra „morții capitalismului” sau profețiile malthusiene ale „Clubului de la Roma”.
Eu cred – eliminînd iluziile de perspectivă – că discrepanța dintre puterea noastră proiectivă și cea retrospectivă e o realitate, și asta în pofida tehnologiilor noastre informaționale, a modelării digitale și a „inteligenței artificiale”. Atunci cînd istoria ia curbe foarte strînse, sîntem mereu dezarmați. Ce folos dacă, atunci cînd ea merge drept sau aproape, vedem înainte de la mare distanță? Și ce folos dacă, uitîndu-ne în urmă, știm să descoperim explicații savante? S-ar părea că lecția istoriei ajută prea puțin. Nu știu dacă avem de-a face cu o deficiență constitutivă a noastră – „viitorul nu poate fi prevăzut decît atunci cînd seamănă cu prezentul” – sau cu una conjunctural-istorică – viitorul nu poate fi încă prevăzut decît atunci cînd seamănă cu prezentul”. Dar mă tem că sîntem în primul caz.
Pentru viitorul care seamănă cu prezentul (și cu trecutul) avem algoritmi. Dar pentru cel care nu seamănă și care, el abia, constituie marea încercare, ce avem? Din păcate, cam ce am avut întotdeauna: cîte o Pythie în delir, care ar fi crezută, dar se exprimă confuz, ori cîte o Cassandră, care se exprimă clar, dar nici vorbă să fie crezută.
