După ciclul „capodoperelor în dialog”, propun și rămășițele unui alt ciclu (tot de prin tîrziul anilor ʼ70), dedicat unor artiști cunoscuți, „expuși” în cîte un rapid și cordial instantaneu monografic. Cer, încă o dată, scuze cititorilor, pentru absenteismul meu din imediat. Rămîn însă alături de ei, în speranța că politica anilor care vin va reuși să evite căderea în circ și catastrofă cu care ne-am tot obișnuit. Dar, pînă una-alta, prefer să mă uit pe pereți, cu condiția să fie încărcați de artă...

1. Țuculescu și ochii care se lasă văzuți

„Totul e plin de zei!” – spunea milesianul Thales, pe vremea cînd gîndirea era încă mitologie. La celălalt capăt al istoriei, mai către miezul Europei, dar în același spirit presocratic, pictorul și biologul român Ion Țuculescu pare a spune: „Totul e plin de ochi!”. Tot ceea ce privim ne privește!

                      

Pînzele lui Țuculescu alcătuiesc, laolaltă, o adevărată epopee a ochiului. Izolat de trup, dar, în același timp, rezumînd trupul cu tot cu partea sa animică, ochiul apare pretutindeni, simplu ornament uneori sau, alteori, gravă interogație. Ce sens poate avea această tenace convertire a universului întreg într-un conglomerat de priviri, care nu se lasă cuprinse niciodată de odihna somnului? E Argus Panoptes, titanul cu o mie de ochi, întruchiparea însăși a lumii?

Mai întîi, omniprezența ochiului vrea să spună, poate, că totul în lumea noastră e organism. Că distincțiile școlărești între materia însuflețită și cea neînsuflețită sînt simplă birocrație intelectuală, fără acoperire obiectivă. Nu există lucruri vii și lucruri moarte; există doar grade diferite și forme diferite de viață. Discursul lui Țuculescu merge încă și mai departe: totul pe lumea asta este conștiință – pare mesajul lui –, aducînd drept dovadă legiunile de ochi care năvălesc de peste tot în cîmpia primitoare a imaginii. Căci ochii – o spune înțelepciunea tuturor neamurilor – sînt expresia unei inepuizabile interiorități, sediul cuprinzător al sinelui, calea de acces spre misterul fiecăruia. Sub semnul unei asemenea convingeri, se poate depăși vechea distincție dintre Eul cugetător și non-Eul mut, simplă materie primă a cugetării. „A cugeta” era, pentru Descartes, sinonim cu „a exista”: „Cuget, deci exist”. Pentru Țuculescu, tot ce există cugetă. „Exist” – spune universul lui –, „deci cuget.” Sublim panteism arhaizant...

 

Dar dacă totul este viu și totul este însuflețire, dacă totul este gînd, atunci, pentru a duce pînă la capăt lecția țuculesciană a ochilor omniprezenți, trebuie să subînțelegem că totul e ordine și, mai ales, că în perimetrul acestei ordini (care nu e decît echivalentul românesc al grecescului „kosmos”), e inevitabilă o etică a responsabilității. După ce te-ai întîlnit cu pictura lui Țuculescu, nu te mai poți mișca în lume, în lumea naturii și în lumea oamenilor, ca într-o ambianță „nesupravegheată”, neutră, simplu decor atoateprimitor. Privești, dar ești și privit, cîntărit, răspunzător pentru parcursul tău. Și ce subtil ne apare, dintr-odată, geniul limbii, într-o expresie de tipul „cutare chestiune nu mă privește”! Un fel de a spune că, pe de o parte, nu resimt față de chestiunea cu pricina nici o răspundere, iar pe de alta, că nu o simt privindu-mă dialogal, că, pentru mine, ea nu e decît un ochi închis, care nu obligă, din partea mea, la nimic. Or nu se poate întemeia nici o regulă morală fără să te lași „privit”, fără să înțelegi că nu ești niciodată singur, într-un univers orb și indiferent. Clipă de clipă, oriunde te-ai afla și orice ai face, ești văzut, evaluat, țintuit de ochiul neadormit al mediului tău existențial. Oriunde te-ai afla, „Țuculescu” e cu ochii pe tine...

                                

Sursa foto: wikiart.org