Însemnări despre poluarea folclorului
Thomas de Quincey a avut fantezia să demonstreze, cu oarecare cinism, în secolul trecut, că asasinatul poate fi, uneori, asimilat artelor frumoase. O tristă secțiune a „artizanatului“ nostru pare decisă să ilustreze, astăzi, reciproca „teoremei“ lui de Quincey: există opere de artă care au toate atributele penale ale asasinatului… Față de un asemenea cinism, mai sumbru încă decît cel al scriitorului britanic, îi va fi îngăduit criticului să-și părăsească serenitatea glacială curentă, pentru a recurge la instrumentele de percuție ale mîniei.
Falsificarea folclorului este, la noi, o deprindere mai veche decît s-ar putea crede. Încă din 1925, Blaga deplîngea sporirea îngrijorătoare a numărului celor care „în numele unui tradiționalism rău înțeles, fac exces de etnografie artistică“. Gafa lor e una rudimentară, născută dintr-o debilă înțelegere a principiului însuși pe care se întemeiază frumosul. Frumosul e asemenea unei culori care își are registrul ei de optimă saturație. Dincolo de acest registru, ea este fie diluată pînă la inexpresivitate, fie prea grea, opacă, înecată în propria ei substanță. Frumosul diluat eșuează în inconsistență și minorat, iar frumosul suprasaturat – în împestrițare de bazar, în șarjă indigestă. Și într-un caz, și într-altul avem de a face cu o penibilă agresiune împotriva bunului-gust și a bunului-simț.
Artizanatul și „manifestările“ folclorice în genere oferă specimene ale ambelor excese: giumbușlucuri decorative inepte, ca și aglomerări grosolane de „brizbizuri“, „finețuri“ afectate, stridențe grosolane, infantile zbenguieli meșteșugărești, „poante“ comerciale etc. Pe scurt, în limba lui Caragiale – pe care nu ne putem hotărî să o depășim odată –, mofturi, mofturi de toate felurile, pentru o clientelă abuziv presupusă a fi una de „moftangii“…
Există, trebuie s-o admitem, o anumită „fantezie“ a prostului-gust. Multă vreme, ba prin anticamerele reprezentanțelor noastre diplomatice, ba prin cine știe ce expoziții „naționale“, se puteau vedea niște casete de plastic transparent – la scară umană – înăuntrul cărora adăstau, ca într-un sarcofag, manechine țepene, învestmîntate în simulacre de costum popular. Un fel de folclor la conservă. Adăugați la aceasta fustele și vestele de catifea neagră, peste care strălucesc șăgalnic paiete argintii. Sau suporturile pentru lumînări lucrate în fier forjat, după tipare evocînd pompele funebre. Sau papucii domestici al căror „design“ ezită între opincă și condur. Sau obiectele de piele – de fapt, de vinilin – ornamentate cu elemente „estetice“ transferate, ilicit, din registrul decorului gîndit pentru obiecte de lemn (tot astfel cum obiectele de lemn ajung să fie „înfrumusețate“ cu elemente folosite, de regulă, pentru obiectele de pînză). Foarte prizate sînt ogrăzile miniaturale, cu gărduleț, fîntînică și pomișor, excelente pentru colecțiile de suveniruri ale naivilor sentimentali. De altfel, un procedeu predilect al fabricanților de iluzii folclorice este diminutivarea. Ei găsesc infinite delicii în a reproduce, la scară mică, obiecte de uz curent. Din mîna lor ies, astfel, butoiașe, căsuțe, cănițe, covorașe, bluzițe, gentuțe, cu alte cuvinte tot ce are șanse să fie ratificat de o „estetică a drăgălașului“. Explozia acestei creativități diminutivale duce, fatalmente, la minorizarea unui fenomen artistic prin excelență major, străin de orice dulcegărie, străin de gracilitatea decorației de vitrină. O altă capcană a făcăturilor folclorizante este luciosul: lemnul e lăcuit ca o cizmă, alămurile de diverse calibre sînt la mare cinste, auriul e cultivat în doze hiperconcentrate. Iar alături de toate acestea, își fac loc, din raft în raft, convalescente flori de material plastic sau de pînză scrobită, cu pretenții de condiment înviorător.
În acest moment al istoriei, pîndit, fără încetare, de spectrul ubicuu al poluării, se vorbește abundent, cu îndreptățire, despre apa poluată, despre aerul poluat, despre hrana poluată, dar mult mai puțin decît ar fi cazul despre poluarea la fel de gravă a sufletelor, a minților și a ochilor noștri. Și dacă nu tolerăm, nici măcar cu titlu de accident, pantofi urîți, alimente degradate, băuturi măsluite, stofe proaste, de ce am tolera arta proastă, arta avortată iresponsabil la periferia frumosului, arta degradată, schimonosită, cu un cuvînt – toxică?
Am găsit rîndurile de mai sus într-un dosar vechi de dinainte de 1989. Nu țin minte dacă și unde au fost publicate. Erau provocate de fenomenul – înfloritor pe atunci – al „Cîntării României“. Problemele semnalate sînt în continuare – din păcate – pe piață. Dar actualitatea lor e întețită și de o catastrofală, neobosită și, îndrăznesc să spun, nepatriotică manipulare a „românismului“. Campania electorală a devenit la noi, cu o nonșalanță kitsch, megafonul unui patriotism degradat: fudulie provincială, manipulare ieftină, cu aspect de manea politică, derapaj sentimental cu anexe lăcrămoase, în locul unui sentiment prin definiție nobil, dincolo de orice demagogie, xenofobie și victimizare nătîngă. Cațavencu, Farfuridi și Cetățeanul Turmentat la un loc. Știu: nici o țară din lume nu reușește să scape, mai ales în campanie electorală, de asemenea stingheritoare înscenări populiste. Dar dacă tot sîntem „mîndri că sîntem români“, n-am putea încerca, măcar de probă, să fim și nițeluș altfel? N-ar fi acesta un efort util să „merităm mai mult respect“?
