Înlăuntrul trebilor din afară

În seria „memorialistică“, reiau un text apărut în ianuarie 2000, în (pe nedrept) uitata revistă Plai cu boi. E vorba despre cîteva reflecții despre „diplomație“, prilejuite de numirea mea la Externe, în decembrie 1997. Mă gîndisem și la un subtitlu: „Patria are nevoie de defectele dumneavoastră“.

Prin fire, aveam toate datele pentru a nu ajunge ministru de Externe. Sînt sedentar. Nu pur şi simplu leneş, ci sedentar cu sistemă, ideolog al sedentarismului. Cred că obiceiul de a călători e un scandal. Cravata mă sufocă, costumul mă falsifică. Protocolul îmi stîrneşte ilaritate. Sînt alergic la surîsul de complezenţă, iar conversaţia „de dineu“ mi se pare, intelectualmente, o umilinţă. Mă deprimă obligaţia de a rosti discursuri scrise de alţii. Cînd e vorba de negocieri, înclinaţia mea naturală este să cedez. Pe de altă parte, dacă mă înfurii, ies cu uşurinţă din convenţia „diplomatică“, pentru a deveni (prea) explicit, dacă nu chiar isteric. Sufăr de sincerism, sînt dubitativ, colocvial în exces, ironic. Îmi place singurătatea şi nu mă interesează, preponderent, veacul. Pentru toate aceste neajunsuri, nu există, în alcătuirea mea, decît o singură compensaţie: sînt politicos, adică oricînd gata să-mi fac violenţă pentru a salva aparenţele. Aşa stînd lucrurile, am traversat ministeriatul Externelor ca pe un amestec ciudat de risipă şi asceză. Risipă de timp şi de energie, preeminenţă a rolului asupra persoanei, disciplină autoimpusă, diminuare (alterare?) a propriei identităţi: pe scurt, doi ani de maximă infidelitate faţă de mine însumi.

Cu puţin noroc, defectele pot deveni, totuşi, funcţionale. Cu alte cuvinte, există împrejurări în care e mai multă nevoie de limitele tale decît de ceea ce te-ai obişnuit să inventariezi drept  „calităţi“. A-ţi găsi locul echivalează, în astfel de împrejurări, cu asumarea unui context în care nu doar „darurile“ tale native sînt valorificate, ci şi insuficienţele, minusurile, neputinţele tale.

Îmi fac iluzia că, la sfîrşitul lui 1997, defectele mele şi-au găsit, temporar, un rost. Sedentarismul – de pildă – poate fi, în diplomaţie, o virtute. Călătoreşti mult, dar trebuie să te mişti puţin. Stilul sprinţar, replica pripită, agitaţiunea – sînt periculoase. Cum îmi spunea cîndva un amic, un ministru de Externe eficient e, idealmente, bolnav de gută: întoarce capul lent, ca sub o crampă perpetuă, păşeşte greoi, e tăcut şi static. Îşi oferă, astfel, mereu, timp de gîndire, îşi oboseşte interlocutorul lăsîndu-l să aştepte. Într-o ţară istovită, ca România de azi, e, de asemenea, preferabil, ca ministrul de Externe să nu aibă voluptatea de a călători. E recomandabilă regula strictului necesar, distincţia netă între vertijul turistic şi deplasarea utilă. Există, desigur, şi varianta Hans-Dietrich Genscher, căruia îi plăcea atît de mult să umble încît, cînd se urca în avion, începea să cînte. Dar aceasta este euforia unui alt buget (şi, de altfel, a unui alt tip de avion…).

Pentru a aduce, în exerciţiul curent al vieţii diplomatice, oarecare prospeţime trebuie să găseşti modalitatea de a relativiza regulile fără a le suprima. A te comporta riguros, dar liber, a nu contraria, dar a-ţi lua totuşi distanţă faţă de forme – iată o conduită tentantă într-un domeniu care riscă mereu să reducă limbajul la cod şi într-o ţară condamnată, vreme de cincizeci de ani, la o obedienţă de lemn. Cel puţin 80% din corpul diplomatic socialist era o oştire gri, o defilare de cravate, costume şi pantofi împletiţi, dincolo de care nu exista decît lozinca triumfală şi constipaţia ideologică. Pe acest fundal, mica licenţă, derogarea tolerabilă, gestul autentic şi expresiv pot fi sursele unei binevenite oxigenări. A ieşi, la răstimpuri, din protocol, a-l expedia destins, cu un dram de aproximaţie, conferă travaliului diplomatic o înviorătoare componentă de umanitate.

Binevenită circumstanţial este şi înclinaţia de a negocia cu maximă flexibilitate şi de a valorifica, strategic, sinceritatea. Pentru profesionistul diplomaţiei comuniste, capacitatea de a minţi tenace şi refuzul băţos al oricărei soluţii – alta decît cea pentru care avea mandat de partid – erau semnele cele mai convingătoare ale vocaţiei. A nu ceda niciodată însemna, în fond, a nu negocia nimic. Obligatorie era şi demagogia propagandistică, salvgardarea unei imagini naţionale fără pată, împotriva tuturor evidenţelor. A fi „diplomat“ însemna, pur şi simplu – şi, pentru unii, înseamnă încă şi azi –, a practica neîncetat driblingul, retorsiunea obraznică, stereotipia, stilistica tupeului, marşul victorios. Dialogul real e, în aceste condiţii, suspendat, discursul devine vorbire în bobote, graţia diplomatică devine „muncă diplomatică“ acră, sudoare mîrlănească. Campionul acestui tip de comportament nu realiza niciodată că, prin manevrele sale, pierdea exact ceea ce voia să cîştige: credibilitatea. Cei care, după 1989, au funcţionat urmînd acest vechi tipic au făcut ţării un imens deserviciu, crezînd (sau pretinzînd) că o slujesc credincios.