Articolul de mai jos a apărut acum zece ani, în Adevărul. Îl reiau cu sentimentul că pare scris... mîine.

 

Românii cred despre ei că sînt relativiști și cumsecade. Chiar dacă se înfurie, le trece repede. Iau lucrurile în ușor, fac bășcălie, se pupă „piața endependenți”. „Să mă ierți și să mă iubești, că toți sîntem români, mai mult sau mai puțin onești!” – iată emblema tandrei solidarități naționale. Ceea ce însă nu se consumă întotdeauna în fapte se consumă, adesea, cu mare tapaj, în vorbe. Dacă urmărești viața publică de azi, dacă te uiți la televizor și citești ziarele, descoperi că voluptatea sudălmii radicale, terfelirea buruienoasă a adversarului, bălăcăreala groasă sînt de rigoare. În nici o țară civilizată „elitele” conducătoare, elitele în general, nu vorbesc așa. Niciodată. Cu nici un prilej. La noi, nu e de mirare că pînă și cetățeanul obișnuit, forumistul crîncen, publicistul harnic sau moderatorul glandular au adoptat același model. Cine nu i se supune se umple, la rîndul lui, de toate dejecțiile imaginabile.

Constat că au fost instituite, spontan, cîteva reguli stricte, valabile și pentru „elite”, și pentru „popor”, și pentru prieteni, și pentru dușmani.

1) A-ți exercita spiritul critic în termeni civilizați e pierdere de vreme: formule de genul „afirmația dvs. mi se pare falsă”, „ați făcut o greșeală cu consecințe potențial primejdioase”, „decizia dvs. sună iresponsabil”, „obiecțiile dvs. sînt superficiale și, după părerea mea, rău intenționate” n-au ce căuta într-o dezbatere publică. Și nici argumentele la obiect. Despre adversar trebuie să spui că e „aproape nebun”, „o legumă politică”, „un bețiv”, „un linge-preșuri”, „o țigancă împuțită”, „un golan”, „un mahalagiu”, „un nesimțit”, „dracul însuși”, „Hitler”, „Mubarak”, „fascist”, „comunist”, „securist”, „neamț”, „arab”, „tătar” ș.a.m.d.

2) Atacul nu trebuie să se limiteze la subiectul în discuție. Dacă oponentul are altă părere decît tine în – să zicem – chestiunea irigațiilor, trebuie să-i umbli la figură și biografie. Să te legi de burta lui, de înălțimea lui, de vîrsta lui, de rochiile soției, de numele lui, de copii și prieteni, să-l faci turnător, evreu, ungur, țigan, lingău și, în general, tot ce-ți aduce în gură sau în condei furia strămoșească a „țăranului valah”.

3) Dacă cineva îți atacă dușmanul, trebuie musai să nu se atingă, în același timp, de cei la care ții. Dacă dai în Guvern, dar dai și în Opoziție, ești un amărît de portocaliu ipocrit, ale cărui critici sînt, de fapt, laude ascunse. Te faci, mă-nțelegi, că te răfuiești cu X, dar ăsta nu e decît un pretext ca să-i demolezi opozanții. Rămîi lingău, pupincurist, lichea. Dacă ai fi băiat de comitet, luptător adevărat, om dintr-o bucată, ai da cu bîta numai spre nord, nu spre toate direcțiile. Ori-ori! Și, oricum, nu te cred: probabil că dai în ăia de la putere fiindcă simți că se scufundă corabia. Dar atunci de ce înjuri și Opoziția? Oportunistule! Vrei să ne încurci! Ne iei de proști! Boule! Porcule! Mori dracului și lasă-ne!

4) Dacă te hotărăști să devii critic, ascute-ți limba și ia drept repere pe criticii „profesioniști”, pe procurorii neamului, pe miștocarii zburdalnici, pe campionii intransigenței: pe „noi”, care ne-am prins de mult cum stau lucrurile.

Pe scurt: fiți cîinoși! Tulburați apele! „Agitați materialele!” Instituiți băltoaca, mlaștina, confuzia! Faceți din curaj – sminteală și din absenteism – înțelepciune! Dați la cap, „la gioale”, sub centură! Nu iertați pe nimeni, iubiți-vă pe voi înșivă! Urîți-vă unii pe alții!

 

P.S. Recunosc, uneori și eu sînt român... (2021)