În timpul pandemiei, foarte multă lume se plînge de imprevizibilitatea nouă a vieții: părinții și elevii sînt supărați că nu știu dinainte structura anului școlar – structură care se modifică mereu. Patronii de restaurante și hoteluri nu știu cînd vor putea deschide; mai rău, pe neașteptate se trezesc că trebuie să-și închidă afacerile abia deschise, parțial sau total. S-a dus facilitatea de a-ți planifica vacanța de vară cu multe luni înainte! Cine știe dacă cifrele infectărilor în țara respectivă sau în a ta vor permite vacanțele? Cine știe dacă vaccinările vor înainta destul de repede pentru a permite o anumită certitudine în general, legată de mersul afacerilor? Apoi, mutațiile virusului – mai imprevizibile decît orice – pot surveni oricînd, ridicînd aproape brusc rata infectărilor, diminuînd – cu cît? – puterea vaccinurilor abia inventate și folosite, și umplînd din nou secțiile ATI.

Mulți se supără pe guverne că nu oferă mai multe certitudini. Dar cum ar putea înțelege guvernele și specialiștii atît de bine situația încît s-o stăpînească și s-o anticipeze precis, cînd totul – și mai ales virusul – e „nou”? Există incertitudinile pandemiei, ale efectelor sale medicale și psihologice, există apoi incertitudinile economiei. Totul se arată azi cu geometrie variabilă.

Niciodată, în timp de pace, lumea modernă n-a fost frămîntată de atîtea incertitudini ca în aceste timpuri. Niciodată previziunile pe care în continuare statisticienii și casele de sondaje le tot difuzează (căci asta le e meseria) n-au părut mai derizorii, mai puțin verosimile. Nu neapărat în sensul că nici unele nu se vor adeveri în viitor – în mod sigur, unele se vor adeveri –, dar în sensul că e aproape aleatoriu care dintre ele se vor adeveri.

Pe de altă parte, imposibilitatea de a planifica timpul și viețile într-o măsură satisfăcătoare și chiar pe termen scurt a fost o caracteristică normală a societăților omenești timp de milenii. Ea a fost regula. Să ne gîndim la războaiele aproape continue cu rezultate incerte, la capriciile distrugătoare ale vremii, cînd foametea devenea aproape de neocolit, la insecuritatea socială permanentă, la bolile care loveau pe neprevăzute și față de care nu exista nici vaccin, nici leac. Aveau mult sens recomandările înțelepților stoici (Epictet) de a te concentra pe ceea ce îți aparține – adică viața interioară –, abandonînd obsesia pentru ceea ce nu depinde de tine – demnități, averi, noroc, prieteni etc. Asemenea recomandări și altele, nu foarte diferite, lansate de marii dascăli religioși, exprimau pînă la urmă și disperarea omului de a nu fi în stare să-și planifice viața nici pentru cîteva săptămîni, ca să nu mai vorbim de luni sau ani. Luați, de pildă, spusa lui Iisus: „Nu vă adunați comori pe pămînt, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură...”. Veacuri de-a rîndul, recomandarea a putut fi luată literal, dar de prin secolul al XIX-lea – cel puțin în Occident –, ea a devenit metaforă. Căci banii puși la bancă nu mai pot fi nimiciți de rugină, iar bunurile, asigurate fiind, nu mai sînt stricate și nu se pierd nici dacă sînt furate. Cu excepția celor două mari războaie mondiale, viața omului „modern” a devenit previzibilă, chiar prea previzibilă, suspină unii. Asigurările de sănătate și de accident, concediile plătite, pensiile asigurate de state, salariul minim, pacea îndelungată, pe de o parte, tehnologiile tot mai avansate în toate domeniile, care au eliminat atîția factori de incertitudine, pe de altă parte, au planificat viețiile noastre într-o măsură pe care strămoșii noștri nu puteau decît s-o viseze și s-o pună pe seama unor zei.

Așa că am face bine să nu ne mai plîngem, noi, copiii răsfățați ai postmodernității! Ei, da, ne e dat să trăim azi într-o oarecare măsură (nu foarte mare, totuși) ceva din imprevizibilul care dădea regula pe timpuri. Sîntem nevoiți, pentru o vreme, să ne adaptăm la noi împrejurări, poate să ne căutăm rădăcinile interioare, poate să exersăm virtutea răbdării în fața unui viitor imediat capricios. Sute de generații au trăit astfel și, curios, a fost cu un anume folos. Căci incertitudinile vieții i-au determinat pe oameni să caute compensații de stabilitate și durabilitate în artă, în cunoaștere și spiritualitate și au lăsat în urmă monumente „mai perene decît bronzul”, vorba lui Horațiu.

Noi, în afară că ne tot căinăm că nu ne putem planifica școala și concediile și ne vărsăm nervii pe guvernanți, pe doctori, pe vecini și, eventual, pe prietenii patrupezi, ce altceva vom mai ști să facem? Și, mai ales, ce fel de „monument” peren vom lăsa în urma noastră?