Florin Roman e un impostor. Și-a plagiat dizertația, a pretins că a absolvit o universitate ale cărei cursuri nu le-a parcurs, a pretins că a scris o carte care nu există. Cam totul în viața sa publică pare o impostură, inclusiv faptul că se pretinde liberal. Ministeriatul lui la Digitalizare – din fericire, terminat repede – a fost o impostură. Aproape amuzant în cazul domniei-sale e și faptul că pare inconștient de imposturile sale. Singur a trimis la Libertatea pagini plagiate integral. Acum se lamentează și e deprimat: crede că „l-au lucrat”. Se știe responsabil de vreo culpă? Ei, aș!
Problema – și o știm bine – e că Florin Roman nu e un caz izolat, o buruiană într-un cîmp de flori superbe. În politică situația lui reprezintă – mă tem – aproape regula. Impostura de diferite grade și gravități e deja endemică printre diverși politicieni. Mai rău e că, prin numirile de funcționari la toate nivelurile, făcîndu-se ele pe baza legăturilor clientelare cu politicienii, corpul de funcționari din administrații și agenții e infestat de impostură – de oameni care nu sînt pregătiți pentru funcțiile și sarcinile ce le revin. Faptul are consecințe dezastruoase pentru administrarea treburilor curente sau excepționale ale țării. De asta mă tem că PNRR va fi un eșec, pur și simplu fiindcă cei puși să-l aplice se vor dovedi incapabili s-o facă în multe cazuri.
Din păcate, impostura e la ea acasă în societatea românească în general. Cea mai bună dovadă o vedem în rezistența îndîrjită la vaccinare într-o parte majoritară a populației. Cei mai mulți care refuză vaccinarea anti-COVID nu sînt decît victimele unei uriașe imposturi. Mai întîi e vorba despre impostura celor care se pretind specialiști, cunoscători, experți în sănătate, fără să fie. Sînt cei care refuză știința și-i discreditează rezultatele. Sînt printre ei și medici, sînt cadre medicale, sînt și „vindecători” ori partizani ai feluritelor tratamente „alternative”. Iar acești impostori sînt adesea crezuți și unii creduli ajung să fie atît de înfricoșați de vaccin încît recurg la celebra deja „vaccinare la chiuvetă”, riscînd nu numai boala și moartea, dar și închisoarea, dacă sînt prinși. Cît despre cei care i-au convins de aberații, aceștia stau la adăpost bine-mersi: purtați pe la diferite televiziuni, cu mii și zeci de mii de like-uri și share-uri pe diverse site-uri, se bucură în România de o cvasi-impunitate, spre a nu mai vorbi despre notorietate, clientelă și bani.
Dar acești impostori de top n-ar fi fost crezuți și ascultați de milioane de oameni dacă școala pe care aceștia au absolvit-o cîndva nu i-ar fi obișnuit treptat cu impostura: că a recita pe dinafară lecția, fără a o înțelege, merită o notă bună; că a extrage și copia un comentariu de pe Google sau alt site și a-l prezenta sub numele propriu reprezintă „o activitate didactică” meritorie; în schimb, că a pune prea multe întrebări învățătoarei sau profesorului e o impolitețe. Că știința e grea și, la drept vorbind, cam inutilă. Că a trece la teză prin copiere e OK, fiindcă tot nu-ți folosește în viață să fii „tocilar”. Sigur, multe dintre aceste păcate vin de departe, din vremea comunismului. Dar nu le-am eliminat, ba chiar, adesea, le-am agravat.
Da, pe timpul comunismului, foarte mulți oameni participau – uneori activ, alteori numai pasiv – la marea impostură a regimului. Dar cred că o mare parte dintre ei – inclusiv șefi – erau măcar conștienți de impostura generală, dar și, uneori, de propria impostură.
Azi, impostura de toate speciile a devenit automatism, inconștiență, fapt banal de viață. Bravii noștri impostori tind să fie sinceri: chiar se cred învățați și competenți. Chiar se știu sîrguincioși, capabili, de valoare. Chiar sînt sincer indignați cînd sînt prinși cu cioara vopsită și suspectează dușmănii ascunse. Sînt atît de învățați cu impostura „noastră cea de toate zilele”, încît n-o mai resimt ca pe un corp străin. Cazul lui Florin Roman, care el însuși se demască trimițînd pagini plagiate la presă, mi se pare exemplar. Și periculos. Căci impostura nerecunoscută, neînțeleasă la nivel social, ba chiar privită cu simpatie, văzută uneori ca „alternativă” la știința rea a „elitelor”, nu numai că otrăvește minți și anihilează programe de dezvoltare, dar – așa cum vedem –, prin consecințele ei, omoară. Omoară oameni ce puteau fi salvați. Iar moartea lor e prea reală, nu o impostură.
