● Titlu de proiect „jucăuș“ din prima tinerețe: „Povestea prieteniei mele cu o grădină, cuprinzînd, între altele, o virtuală psihologie a ideii fixe și cîteva contribuții (aproape) decisive la o fenomenologie a pajiștii“. Citat: „De fapt, o fenomenologie competentă a pajiștii n ar putea scrie decît o oaie, oaia fiind, între toate, animalul arhetipal al mărginirii supreme: o întrupare pură a ideii fixe. Pentru oaie – ca pentru orice fenomenolog cinstit – nu există decît fenomenul ce urmează a fi mestecat. Adică pajiștea. Ceea ce nu poate un fenomenolog cinstit – și cu atît mai puțin o oaie autentică – este să se împrietenească cu fenomenul pe care (ea sau el) îl paște. Pentru asta ar trebui să se lase și puțin păscut(ă) de fenomenul păscut, prietenia fiind un fel de amabilă devorare reciprocă, o paștere mutuală, o competiție colegială sub semnul lui «care pe care»“. Inutil să spun, proiectul nu a fost realizat.

● Civilizația contemporană nu mai îngăduie recursul la mituri. Avem doar libertatea – în același timp mai frivolă și mai radicală – de a avea prejudecăți. Adică, în loc de zei, avem idei fixe. Iar adorația se preschimbă în încăpățînare.

● Lectura unui text creștin, a unui adevărat text creștin, are întotdeauna efectul, aproape asfixiant, al unei experiențe-unicat. E greu să pui în cuvinte o asemenea experiență, în toată paradoxala ei rigoare. Stranietatea se întîlnește cu definitivatul. Deschizi cartea și lumea se răstoarnă. Fiecare frază e o certitudine spulberată și totuși, la sfîrșitul ei, ai sentimentul certitudinii. Fiecare argument îți provoacă o tulbure insatisfacție și totuși, la capătul argumentării, ești convins. Fiecare paragraf aduce cu sine o complicare a lucrurilor, dar, după ce l-ai citit, simți că ai întîlnit simplitatea ultimă. Tot ce ți se comunică pare deja cunoscut și, în același timp, abia cunoscut. Te izbești, la fiecare pas, de inacceptabil și sfîrșești prin a accepta totul. Ba nu: prin a accepta mai ales ceea ce pare inacceptabil.

● Sufletul destrupat nu gîndește, ci vede. Gîndirea e ceea ce face sufletul cînd e împovărat de trup.

● Diferența dintre nord și sud este, întrucîtva, diferența dintre bere și vin. Vinul nu se potrivește cu țările cețoase – spune undeva Ernst Jünger. Berea e barocă. Halba are amploarea stilului „colosal“, iar gulerul alb de spumă care o încoronează cu o bonomă exuberanță are turgescența ornamentației contrareformiste. Luther opunîndu-se Papei e spiritul berii opunîndu-se viței-de-vie.

● Don Quijote nu e romanul unui singur destin, al unei singure căi: calea lui Don Quijote. E și calea lui Sancho Panza. Două drumuri poate urma omul pentru a se mîntui: drumul eroului, dar și drumul scutierului, al celui care slujește și însoțește eroul. Nu toți putem fi „eroi“. Nu oricine e făcut să răstoarne lumea întreagă cu pîrghia duhului său. Dar e dată oricui șansa de a intra în serviciul celor care o pot face. Șansa de a sluji un destin mare poate fi începutul unui destin la fel de mare. În afara jocului pică doar aceia care, incapabili de a fi eroi, se zidesc pe ei înșiși în orgoliul de a nu sluji. Don Quijote și Sancho ar putea fi parabola europeană a celor două mari școli ale budismului: Hinayana și Mahayana, calea celor puțini și calea celor mulți, corabia mică și corabia mare. În termeni biblici: Poarta cea strîmtă și Poarta cea largă. Cu specificarea că Poarta cea largă e și ea o „strîmtoare“, pe care mulți n-o pot trece. Nu oricine poate fi Sancho Panza…

● Din Oscar Wilde (Dorian Gray):

„Toți cei care încearcă să epuizeze un subiect își epuizează ascultătorii.“

„Pot să rezist forței brute, dar rațiunea brută e cu totul insuportabilă. Folosirea ei este, într-un fel, o faptă necinstită. Înseamnă să lovești sub intelect.“

„În ziua de astăzi, oamenii cunosc prețul fiecărui lucru și valoarea nici unuia.“

● Din jurnalul portughez al lui Mircea Eliade: „O serie de note și informații în legătură cu unele lecturi (…), pe care îmi propun să le dezvolt și să le transcriu. În fond, nu ar fi ele mai prețioase decît atîtea cărți pe care le am în cap? Nu ar trebui să le redactez pe ele mai întîi? De ce nu am avut, pînă acum, curajul unui Nietzsche, sau al unui Kierkegaard, de a filosofa pe experiențe personale, de a scrie aforistic, fragmentar? Obsesia mea a fost studiul erudit, contribuția ilizibilă sau, abia acum, în urmă, tratatul bine închegat. De ce nu un carnet de note, ca ultimile cărți ale lui Nietzsche? Trebuie să am acest curaj – și îl voi avea“. Nu a apucat să-l aibă… Dar ce nobilă încurajare – mutatis mutandis – pentru fragment, pentru o colecție cinstită de „note, stări, zile“…