„Evenimentul“ e, prin definiție, o împrejurare care ocupă scena (publică sau privată) cu o autoritate de necontestat și un ecou pe măsură. Anul acesta, evenimentul prin excelență, evenimentul de anvergură națională (și, într-un anumit sens, europeană) e Centenarul Marii Uniri. N-am să intru acum în detalii privind modul în care instituțiile statului, politicienii și românii, în general, onorează nimbul unei aniversări, despre care, în plan retoric, se exprimă cu pieptul bombat, lacrimi patriotice și sloganuri mobilizatoare. În ce mă privește, am multe de obiectat cu privire la festivismul previzibil al diferitelor „manifestări“, la bunul gust al spectacolului public, la caracterul improvizat al multor „comemorări“ de rutină, la puținătatea soluțiilor concrete pentru a onora importanța momentului. Nu s-a făcut – și nu se face – destul pentru un spor de cunoaștere a episodului istoric pe care îl sărbătorim, nu s-a reacționat prompt și adecvat la ocazia oferită de eveniment pentru a consolida, consfinți și semnala, prin fapte și monumente durabile, anvergura unei circumstanțe fondatoare cum a fost aceea înscrisă în calendar pe 1 decembrie 1918.
Dar nu o analitică a memoriei prost slujite vreau să propun cititorului. Vreau doar să semnalez cîteva evenimente colaterale Marelui Eveniment, cîteva împrejurări mai mult decît onorabile, dar discrete, cîteva sunete curate, adumbrite, adesea, de zgomotul „petrecerii“ din jur.
Voi aminti, mai întîi, un nume, direct legat de momentul 1918, un nume despre care se vorbește mai puțin decît ar fi cazul, mai ales în an aniversar: Alexandru Vaida-Voevod. De cîte ori discursul public și metabolismul cotidian al memoriei „sărbătorești“ l-a pomenit, în aceste zile, pe omul acesta, al cărui rol politic, instituțional și chiar financiar în construcția unirii Transilvaniei cu restul țării a fost esențial? Evident, spiritul autohton e mai înzestrat să pescuiască „defecte“: Vaida-Voevod a fost, la un moment dat, „carlist“, a avut, sub influența creștin-democraților austrieci, accente antisemite și antiliberale, s-a lăsat asociat cu Frontul Renașterii Naționale… Ca să nu mai spunem că rămășițele lui pămîntești au fost ascunse, mai întîi, în cripta unei capele catolice și, ulterior, reînhumate în cimitirul unei biserici greco-catolice, Biserica dintre Brazi din Sibiu (alături de mormintele lui Alexandru Papiu-Ilarian, Gheorghe Barițiu, Ioan Rațiu ș.a.). Ce mai contează, așadar, că Vaida-Voevod a fost membru fondator al Partidului Național Român din Ardeal, că a trimis împăratului de la Viena un memorandum despre drepturile românilor din Transilvania, că a citit, în plenul Parlamentului din Budapesta, în care reușise să fie ales, Rezoluția Comitetului Executiv al Partidului Național Român cu privire la unire, că bunicul lui colaborase, la 1848, cu Avram Iancu, că vărul său primar (Gavril Vaida) era străbunicul lui Corneliu Coposu, că a fost prim-ministru și ministru în mai multe rînduri și cu multiple însărcinări (Interne, Sănătate, Industrie și Comerț, Externe), în primele guverne de după Marea Unire. Comuniștii l-au pedepsit riguros pentru toate astea (arestare, domiciliu forțat din 1946 pînă la moarte), iar noi îl pedepsim azi prin uitarea noastră. Și tocmai de aceea, țin să semnalez respectuos și să felicit inițiativa Asociației sibiene „LSv Brukenthal“ care, la sugestia unui foarte respectat membru ale ei, dl Robert Blaj, a organizat restaurarea mormîntului lui Vaida-Voevod (decembrie 2011) și, de curînd, pe 28 noiembrie, inaugurarea, cu onoruri militare, a unui bust memorial în cimitirul Bisericii dintre Brazi din Sibiu (autorul bustului fiind dl Mihai Iancovescu). A fost un efort la care au contribuit oameni de ținută și de bună-credință, fără „stimuli“ politico-ideologici. Simpli și cuviincioși patrioți: Robert Blaj, dar, în diverse etape, și preotul greco-catolic Nicolae Popa sau preotul ortodox Mihai Sămărghițan, ca și alții ca ei, preocupați nu de gloria proprie sau de înregimentări bățoase, ci de respectul datorat înaintașilor. Alexandru Vaida-Voevod privește spre noi, dintr-o celebră fotografie din 1911, alături de George Coșbuc și Ion Luca Caragiale. Acum acestei fotografii i se adaugă bustul de la Biserica dintre Brazi. E un semn de normalitate.
Alături de marile evenimente istorice, ar trebui să salutăm, atenți, și unele prețioase evenimente ale creativității. Desigur, ele nu pot mobiliza largi mase umane, nu stau înscrise, cu același prestigiu, în calendarul națiunii. Dar ele dau culturii naționale strălucire și temei, furnizînd istoriei muzeale îndreptățire și perspectivă. Am ajuns, din păcate, să nu ne mai bucurăm îndeajuns de farmecul discret al valorilor neconjuncturale, al talentului, al artei. Lucruri care par mai „importante“, mai „urgente“ pun în umbră faptul de cultură, cu o nemeritată pripă. Un exemplu: pe 12 decembrie, maestrul Viorel Mărginean a împlinit vîrsta de 85 de ani. Pictura sa – spuneam mai demult – pendulează, cu un farmec inconfundabil, între o caracteristică simplitate şi un rafinament îndelung exersat. Este pictura unui om aspru şi candid, naiv şi sofisticat, pictura unei personalităţi impetuoase, capabilă însă a se disciplina sever în fiecare dintre manifestările sale. Ea are nobleţea de neuzurpat a lucrului bine făcut şi a vocaţiei curajos asumate. Sîmbăta care urmează (15 decembrie, ora 13), Viorel Mărginean (ardelean el însuși, din județul Alba) oferă publicului, în spațiul expozițional al Bibliotecii Academiei Române, o serie de lucrări care îi rezumă și încununează cariera. Profit de ocazie să l felicit cald, să salut coincidența fericită dintre evenimentul istoric și cel artistic și să invit iubitorii de artă la deschiderea expoziției. Merită!
