Cînd derapajul devine experiență cotidiană și acoperă teritorii tot mai largi ale spațiului public și instituțional, conștiința gravității lui se adumbrește. „Da, știm, asta-i situația!“ – se aude din toate direcțiile. „Banalitatea“ răului îl face, încet-încet, să pară „firesc“ și să alunece în inobservabil. Reacțiile curente la neregulă au tonul unei relativizări resemnate. Localizezi vina, ți se răspunde că ești partizan: „Nici ăilalți nu sînt mai breji!“. Dai un semnal de alarmă, devii suspect de elitism pompos: faci pe deșteptul, instalat – arbitrar – într-o postură de autoritate supremă. Evoci fisurile dintr-un domeniu, ți se spune că te ocupi – meschin – de interesul propriu și că domeniul cu pricina n-are relevanță („Altele sînt problemele noastre…“, „Alte domenii, mai importante, stau și mai prost, iar dumneata le neglijezi, după criterii subiective, insensibil la suferința poporului“). Cu vreo doi ani în urmă, am invocat două cazuri flagrante de opacitate „administrativă“ față de competența unor specialiști reveniți în țară cu acreditări academice supreme și lăsați să se piardă fie în șomaj (Liviu Bordaș, unul din cei doi sau trei sanscritiști pe care îi avem), fie în subutilizare iresponsabilă (Dan-Alexandru Ilieș, arabist și ebraist, cu o teză de doctorat la Sorbona publicată de o mare editură franceză și „instalat“, după întoarcerea acasă, pe un post de funcționar la Consiliul Județean Bistrița-Năsăud). Erau două cazuri între altele, foarte multe, din păcate. Printre „ecourile“ pe care le-am primit apăreau și iritări de tipul: „Crezi matale că de asta are țara nevoie acum? De sanscritiști și arabiști? Băieții cu pricina să pună mîna să învețe o meserie utilă“.

Și mai e ceva: dacă, pornind de la asemenea cazuri, te plîngi de disfuncții grave în selecția valorilor și în recompensarea binemeritată a tinerilor hipercalificați care revin în țară, cînd milioane de alți români pleacă, dacă îți faci publică dezamăgirea față de „forurile competente“ autohtone, care administrează catastrofal interesul național, ești amendat prompt ca denigrator al patriei, trădător în solda străinilor, sorosist etc. Europarlamentarii români care vorbesc, la Bruxelles, despre neregulile din țară nu sînt patrioți. Dar un guvern care se luptă să anuleze alegerea unui jurist român într-un important post european e… patriotic pînă la disperare. E patriotic să numești un prim-ministru cu mari greutăți în folosirea limbii române și fără nici o performanță profesională notabilă (după nouă ani petrecuți, în anonimat, la Bruxelles), e patriotic să faci legi cu „specialiști“ formați la „fără frecvență“, să trimiți în Parlamentul European, ca reprezentanți ai poporului român, figuri notorii ale vieții publice (politice și intelectuale) cu nume răsunătoare: Grapini, Frunzulică, Țapardel, Zoană. (Nu că numele ar fi problema…), să nu concepi un guvern de performanță fără filoloaga multifuncțională Olguța Vasilescu, să pui la Învățămînt pedagogi de răsunet (chiar dacă ușor agramați) ca Pop și Popa sau să dai finanțele țării pe mîna cuiva asupra căruia plutește o condamnare de 8 ani pentru afaceri dubioase (din care au rezultat valori ascunse provizoriu – din cîte s-a zvonit – prin pereți de rigips și cimitire…).

Pe acest fundal, promovarea arbitrară (dacă nu direct grosolană) a unor cadre universitare, prin excluderea oricăror concurenți „periculoși“, declararea plagiatului drept chestiune minoră, spiritul de gașcă eficient la toate nivelurile, impostura generalizată ajung să fie atmosfera curentă, „normală“ a vieților noastre. N-ai cum să depășești retorica lui „N-avem ce-i face!“, „Degeaba protestăm“, „Se poate și mai rău!“. E limpede că, pentru a fi eligibil pentru un post „reprezentativ“ (în educație, în cultură, în finanțe, în sistemul sanitar, în aparatul guvernamental etc.), oarece suspiciuni cu iz penal și un profil profesional incert sînt atuuri decisive. Aflu, spre exemplu că, de curînd, a fost reinstalat în funcția de director al Muzeului Țăranului Român dl Virgil Nițulescu, în urma unui concurs pe care l-a pierdut, dar pe care l-a recuperat prin contestație, în dauna unor contracandidați mult mai bine profilați. Dl Nițulescu, hîrșit în funcții publice de tot soiul, deși perfect inexpresiv din punct de vedere profesional, are încă de lămurit unele mici neclarități procedurale de pe vremea cînd a mai fost director: însușirea, în beneficiu propriu, a unui premiu oferit instituției pe care o conducea, un conflict de interese legat de un contract pe care, ca director, îl încredințase soției sale etc. Pe scurt, conform criteriilor actuale, e calificat optimal să fie readus în funcție. Am mai semnalat, cu îndreptățirea celui care a ctitorit MȚR împreună cu Horia Bernea, nepotrivirea tristă dintre Virgil Nițulescu și oficiul fără de care se pare că nu mai poate trăi. M-am ales cu o replică bățoasă: sînt o relicvă eșuată pe banchiza istoriei și nu am habar de cultura românească de azi. Într-un anumit sens e adevărat… Dovada e că încă nu pricep cum merg lucrurile și sînt mereu luat prin surprindere de împrejurări greu digerabile din punctul meu de vedere. Deunăzi, mi-a ajuns la ureche rezultatul unui concurs universitar la Facultatea de Filozofie a Universității București. S-au prezentat, pentru un post de asistent, patru candidați. Pentru orice minte vinovat „conservatoare“, simpla lectură a CV-urilor celor înscriși e lămuritoare: titluri academice obținute la mari facultăți ale lumii, liste de lucrări impozante, puse în balanță cu performanțe încă fragede. Cine cîștigă? Frăgezimea. Ne deranjează exodul creierelor (brain drain)? Să ne apărăm prin risipa creierelor, care își oferă, generos, serviciile (brain waste). Vom pregăti, astfel, noi și noi generații, bine șlefuite printr o sistematică spălare a creierelor (brain wash). Asta-i situația!