Goethe nu împlinise treizeci de ani, cînd foarte tînărul duce Karl-August i-a oferit, la curtea sa din Weimar, o demnitate ministerială. A urmat, destul de curînd, şi un titlu nobiliar, astfel încît era inevitabil ca funcţiei publice să i se adauge, cît mai repede, o rezidenţă pe măsură. Aşa s-a constituit, urmînd toate treptele legale ale vremii şi ale cetăţii, locuinţa goetheană am Frauenplan, devenită, începînd din 1885, muzeul cel mai vizitat din Weimar. Aş recomanda tuturor celor care vor să înceapă o carieră politică să introducă în programul lor de pregătire cîteva ceasuri de reflecţie în spaţiul acestui muzeu. Ar vedea, mai întîi, că o casă de ministru nu e, obligatoriu, un decor hollywoodian. Că luxul poate avea un dozaj cuviincios, valorificînd mai curînd bunul-gust (şi bunul-simţ) decît fastul grandilocvent. Nu mari plăci de marmură, nu băi de harem, nu feronerii aurite, nu mobilier imperial. Cît despre colecţia de obiecte preţioase găzduită în camerele de dimensiuni mai degrabă reduse ale casei, de la sculptură mică la majolică şi gravură, de la monezi şi conglomerate minerale pînă la mobilier şi o amplă bibliotecă, ea nu are nimic din opacitatea de vitrină a unei vanitoase investiţii: e o prezenţă afabilă, comunicativă, un interlocutor. "Am învăţat ceva de la fiecare piesă a colecţiei mele" - spune, la un moment dat, "proprietarul". În realitate, te mişti în spaţiul existenţial al cuiva care nu are simţul proprietăţii. În jurul lui nu sînt "exponate", ci instrumente de lucru şi parteneri de viaţă: repere şi urme ale unei căutări care nu vizează posesiunea, nici prestigiul "de aparat".Lucrul cel mai semnificativ însă din întregul ansamblu e raportul dintre componentele lui. Cantitativ, accentul cade, fireşte, pe camerele de reprezentare, fie că e vorba de sufragerii pentru mese colocviale (în timpul cărora vinul de Franken era un personaj abundent), fie că e vorba de spaţii de expunere pentru achiziţiile culturale ale gazdei. Dar viaţa adevărată a casei se petrece în altă parte. Ambianţa în care gazda trăieşte, lucrează şi, în cele din urmă, moare nu e accesibilă nimănui, nu e destinată întreţinerii unui cult. E o unitate alcătuită din trei încăperi: biblioteca, străină de orice regie a etalării, ascunsă aproape, ca un sertar de unelte indispensabile, apoi camera de lucru, fără obiecte de artă, dar înzestrată cu cele necesare cercetării şi scrisului (mese, pupitre, rafturi, scaune, . un suport pentru picioare, o oglindă, un termometru, un mapamond), şi, în sfîrşit, dormitorul, extrem de mic şi de sobru: patul îngust sub un acoperămînt cu franjuri, o noptieră cu sertar, un fotoliu, un scăunel pentru picioare, o masă de perete. Pe pereţi, două barometre (dintre care unul cu termometru), un tabel manuscris cu elemente de teorie muzicală şi un altul cu o listă a erelor geologice, indicînd roci terţiare şi secundare. Deasupra patului, stă agăţat un cozoroc de hîrtie pergamentată, destinat să protejeze ochii în zilele prea însorite. Cele trei încăperi sînt precedate de o anticameră, în care se găsesc dulapuri cu fragmente minerale şi un ceas de nisip. Toate laolaltă alcătuiesc ceea ce Goethe numea "meine Stube", "odaia mea". În această odaie se află substanţa, energia şi îndreptăţirea funcţiilor sale publice. Aici se stabilesc criteriile şi scopurile, valorile şi orizontul. Ritmul acestui spaţiu are amploarea supraistorică a geologicului şi graţia cristalină a mineralităţii. Pe cît de curtenitor, de ceremonios, e spaţiul de reprezentare al casei, pe atît de funcţional şi de necomplezent e spaţiul ei privat. Tot ceea ce, spre faţadă, e artă, diplomaţie, sociabilitate şi oficiu comunitar se bizuie pe geometria severă a camerelor din spate. Tot ceea ce se arată la rampă se construieşte în culise. Ingredientele acestei construcţii sînt amintite, fără afectare, în cîteva versuri celebre: experienţa absorbantă a "lumii largi" şi a unei vieţi disponibile, străduinţă îndelungată, a şti să rotunjeşti ceea ce nu poţi termina, a cerceta fără încetare şi a întemeia cu generozitate, a păstra ce e vechi cu fidelitate şi a accepta în chip prietenos ce e nou, a te bucura de sensul lumii şi a avea ţeluri curate. Ţeluri curate! Iată un program de viaţă care nu e compatibil cu baldachinul leneş, cu parada somptuoasă, cu excesul instalării în funcţii, roluri şi case. Dormitorul lui Goethe e un model politic şi, la noi, o utopie politică. Dormitorul - ca anexă discretă a unei camere de lucru şi a unei biblioteci. Dormitorul - ca spaţiu al unei odihne meritate. Nu aflăm nimic cu adevărat surprinzător citind declaraţiile de avere ale politicienilor. Dar am afla, probabil, lucruri înmărmuritoare, dacă le-am putea cerceta, dincolo de orice psihanaliză, dormitoarele. Despre camerele lor de lucru şi despre biblioteci prefer, deocamdată, să nu ştiu nimic, admiţînd că ar fi ceva de ştiut...