Mărturisesc că nu pricep de ce susțineți că v-am înțeles greșit atunci cînd am afirmat, într-un articol din Dilema veche, că excludeți morții sau nenăscuții din conceptul (ideea) de umanitate. Cam asta mi se pare că ați făcut, iar a spune „e mai complicat” nu explică mai nimic, sau am eu o minte prea frustă. Mi se pare că ați spus chiar mai mult în citatul nou, de la p. 162 a cărții dvs.: acolo tratați conceptul de umanitate drept „miraj, pseudo-idee” pe motiv că ar putea cuprinde absolut orice și că astfel se poate aluneca lesne în totalitarism. Nu pot accepta că ideea de umanitate este o pseudo-idee etc. În totalitarism se poate aluneca, din păcate, de pe aproape orice trotuar al gîndirii, așa că argumentul mi se pare nu eronat, dar foarte incomplet. Pe de altă parte, acum eu cred că m-ați interpretat eronat, fiindcă refuz să admit în noțiunea de „umanitate” – sau, mai platonician spus, dacă nu vă deranjează, în ideea de Om – absurditățile pe care le-ați listat („eventuale idei despre eventuali oameni, inclusiv personaje din romane încă nescrise”). Dar includ acolo, în schimb, alături de viii și morții, și personajele din opere deja scrise sau jucate, precum Oedip, Hamlet, Don Quijote sau Charlot. Altfel spus, oamenii ficționali sînt oameni, chiar dacă în alt mod decît viii. Nu m-am lămurit dacă și de ce greșesc. Dar altceva vreau să vă spun acum.

Deoarece, de frica totalitarismului (frică legitimă, altminteri), tratați „umanitatea” drept o pseudo-idee, un miraj, ceva „intrinsec contradictoriu și nedefinit”, presupun că veți fi de acord cu sugestia acestui citat celebru din Joseph de Maistre: „Nu există oameni pe lume. În viața mea am văzut francezi, italieni, ruși; grație lui Montesquieu știu că poți fi chiar și persan. Dar declar că nu am întîlnit niciodată Omul și că, dacă el există, aceasta se întîmplă fără știința mea!”. De aici și concluzia sa că nici un fel de „drepturi” nu puteau fi acordate sau recunoscute acestei fantome, care bîntuia (și bîntuie) gîndirea iluministă și „progresistă”, numită „Om” și „umanitate”.

Din păcate, fantomele sporesc: există oare „italian” ca atare, pe care să-l poți saluta pe stradă sau invita la un restaurant? Cîtuși de puțin: poți întîlni și invita la cină doar un piemontez, un florentin, un roman, un napolitan, ba chiar și un sicilian, dar „italianul” nu poate fi nici întîlnit, nici invitat și, prin urmare, nu există pe lume. La fel și cu ceilalți: nu există pe lume nici ruși, nici români, nici germani, nici evrei etc., iar dacă ei există în capul unor teoreticieni, atunci – am putea zice – ei există numai pe răspunderea acelora și nu avem știință să existe și în lumea reală. Vom declara, deci, că la fel ca și „umanitatea”, și națiunile sînt o „pseudo-idee”, un „miraj” și că, deci, n-au „drepturi”. Într-adevăr, poftește de definește „națiunea”, altfel și mai bine decît a făcut-o Stalin! E „complicat”? Da. E un concept „intrinsec contradictoriu și nedefinit”? O, da, da! Dar dacă nu există națiuni, ce există? Oare, de exemplu, londonezi există? Dubios: ne-a arătat George Bernard Shaw, în piesa lui Pygmalion, că nu există, fiindcă nu poți niciodată întîlni o astfel de arătare: poți întîlni doar o florăreasă din Londra sau un gentleman din același oraș; ei vorbesc limbi diferite, incomunicabile, și trăiesc în lumi diferite. De aici rezultă nu numai un amor, ca în piesă și în musical, ci și faptul că „a fi londonez” e încă o pseudo-idee.

Și atunci, sărind din pseudo-idee în pseudo-idee (de la umanitate la națiune – sărind peste UE pe care, oricum, n-o iubiți –, de la națiune la regiune, de la aceasta la oraș, comună, cartier, bloc etc.), unde ajungem? La individ. Ne oprim aici în siguranță? Aș!

Identitatea insului e și ea un concept „intrinsec contradictoriu și nedefinit”. O anecdotă antică spune că, atunci cînd un creditor s-a dus la datornic să-și recupereze datoria, acesta i-ar fi răspuns: „Îmi pare rău, eu nu mai sînt același cu cel pe care l-ai împrumutat. Căci, dacă, precum a zis Heraclit, „nu te poți scălda niciodată de două ori în același rîu”, este evident că nu te poți nici întîlni de două ori cu același om, care este deci un altul în fiecare ceas și cu atît mai mult la distanță de un an”. Povestea e mai puțin anapoda decît credem. Lumea e plină de „foști” care nu-și recunosc responsabilitățile pentru trecutul lor: mai ales politicieni care „se reinventează” trădîndu-și trecutul, pentru a nu mai vorbi despre foști criminali de război sau foști teroriști, care nu-și admit vinovăția și se prezintă drept politicieni cumsecade. Iar dacă insul n-are responsabilități, va avea el drepturi?

Da, universalismul „progresist” sau „liberal” e „complicat” și „intrinsec contradictoriu și nedefinit” (mai ales dacă amestecați în el la grămadă de ingrediente precum Marx, Bergson, Popper – de ce nu suplimentăm cu un pic de Socrate ori stoici, Spinoza, Iisus Christos, Declarația drepturilor omului și cetățeanului?). Dar nici cu nominalismul dvs. conservator nu mi-e rușine. Sau din nou v-am înțeles greșit?