Dilema 22. Cîteva reflecţii

În general, nu sînt amator de sărbătoriri prea dese. Poţi marca, prin gesturi festive, împlinirea unui număr rotund de ani, a unor decenii, a sfertului de veac etc. Dar aniversări de tipul „14 (sau 26) de ani de apariţie“ mi se par o afectare narcisiacă, un moft. Aniversarea a 22 de ani de la ieşirea pe piaţă a Dilemei e, totuşi, altceva. Mai întîi că 22 (decembrie 1989) e un reper calendaristic cu o greutate aparte în lumea noastră. Apoi, în mod ironic, Dilema apare astfel cuplată cu numele unei reviste (22), care s-a simţit, la început, ameninţată – din cauza noastră – de o concurenţă neloială. Vremurile cultivau radicalitatea, confruntarea drastică, şi ne-am trezit suspectaţi – de multă lume – de o vinovată diversiune. Eram vîrful de lance al Cotrocenilor împotriva GDS-ului! Virgil Ierunca însuşi a stabilit că Dilema e un deghizament „fesenist“, inventat ca să submineze prestigiul opozant al revistei 22. Mi-aduc aminte, nu fără duioşie, cum, după apariţia primei Dileme, Gabriela Adameşteanu, pe atunci redactor-şef al publicaţiei GDS, mi-a spus, colegial: „Foarte slabă gazetă!“

Între timp, lucrurile s-au lămurit. Cele două „surori“ şi-au descoperit complementaritatea, au înţeles că nu e nimic malign în strategia celeilalte, că, în fond, amîndouă combat pe acelaşi front, chiar dacă pe tonuri diferite.

Nu vreau să fac acum un bilanţ definitiv al „experienţei Dilema“  în destul de pestriţa mea biografie. Dar mă simt îndemnat să recapitulez măcar două-trei beneficii „colaterale“ ale acestei experienţe. Pe primul loc este, pentru mine, bucuria şi avantajul de a fi cunoscut – în exerciţiul construcţiei revistei – cîţiva oameni remarcabili. Viaţa mea ar fi fost mai plicticoasă şi mai stearpă sufleteşte fără colaborarea cu Radu Cosaşu, Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Z. Ornea. Nu-i uit, desigur, nici pe ceilalţi, dar vorbesc, deocamdată, de „nucleul tare“ al Dilemei, în jurul căruia am gravitat ca jurnalist începător. S-au aliniat, pe aceeaşi orbită, Elena Ştefoi, Mircea Vasilescu, Dan Stanciu, Alex. Leo Şerban, Ilieş Câmpeanu, Bogdan Ghiu, Simona Sora, Andrei Manolescu, Iaromira Popovici, Matei Martin, Adina Popescu, Cristian Ghinea, Stela Giurgeanu şi alţi cîţiva, din ce în ce mai tineri şi mai bine profilaţi, ca să nu mai vorbesc de numeroşii colaboratori care ne-au flancat, cu fidelitate şi vervă, ani de-a rîndul. A fost şi este o experienţă nutritivă, tonică, răsplătitoare. Am avut şi aventuri (pe drumul de la Augustin Buzura la Mircea Dinescu şi la Adevărul Holding), şi rateuri, şi reuşite, şi momente de instabilitate, dar şi prilejuri de speranţă. Pe scurt, am fost ca toţi ceilalţi, dar ni s-a şi părut, subliminal, că „nimeni nu e ca noi“. Şi am trăit cu toţii miracolul întîlnirii, fără de care nici o ispravă adevărată nu e posibilă.

În plan strict personal, am învăţat, mai ales în vremea din urmă, că o publicaţie devine, încet-încet, o vietate autonomă, cu un metabolism specific, cu o coerenţă internă plutind pe deasupra capetelor celor care o produc. E inevitabilă schimbarea de generaţie, de tonalitate, de orientare. Uneori, mi se pare că ar fi cinstit să rebotezăm revista, să-i spunem Dilema nouă şi să lăsăm noilor veniţi mînă liberă. Tinereţea e, de regulă, mai puţin dilematică… E „revoluţionară“, trendy, „angajată“, provocatoare. Cum altfel? Şi e mai mult decît normal să nu „încremenim în proiect“. Mă gîndesc, fără sentimentalisme deplasate, că se apropie timpul despărţirii, că „fondatorii“ trebuie să asume postura de portrete comemorative, de ornamente pioase, atîrnate pe coridoarele redacţiei, dar absente din fiziologia şi spiritul ei. Mi-aş dori, totuşi, ca Dilema să nu-şi piardă cu totul stilul originar, chipul şi „programul“ începuturilor. Valoarea şi rostul ei s-au alcătuit în jurul unui proiect de acţiune jurnalistică, de prezenţă contextuală, de disciplinare a pripei propagandistice, a opţiunilor gata-făcute. Cred, sincer, că proiectul acesta e încă util şi viu. Dar ştiu şi că nici un proiect nu se poate împlini fără oameni care să creadă în el. Ceea ce urez, deci Dilemei (vechi), la a douăzeci şi doua ei aniversare, este să-şi respecte numele şi tradiţia. Cu o condiţie: să cultive respectul ca pe o formă de libertate. Altfel, titlul gazetei va fi o etichetă formală, iar aniversările ei viitoare – o suită de parastasuri…