Am avut norocul, încă de tînăr, să întîlnesc întruchipări ale unui tip uman pe cale de dispariție sau care dacă, prin miracol, reapare pe scenă e respins ca un corp străin de toate cercurile sociale și profesionale de la noi. Mă refer la ceea ce numim (încă) un „domn” sau „o doamnă”. Am avut, de pildă, norocul să cunosc personal pe cîțiva dintre participanții la întîlnirile de la Mînăstirea Antim ale „Rugului Aprins”: Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Marcel Avramescu, Părintele Andrei Scrima, Alexandru (Codin) Mironescu și fiul său Șerban. La ei mă gîndesc cînd invoc portretul acelui „tip uman” inactual astăzi. „Domni” erau și Constantin Noica și Nicolae Steinhardt, și Alexandru Paleologu și doctorul Eusebiu Munteanu, și unchiul meu Vladimir Nicolescu și majoritatea profesorilor mei de liceu, și mulți alții din generația lor. În ambianța de-acum cuvîntul „domn” sună puțin obosit: are o iradiere ușor vetustă, ușor pompoasă, ușor inadecvată. Ce (mai) înseamnă, de fapt, „să fii domn”? Pentru a răspunde, cel mai ușor îmi este să-mi reamintesc chipurile și firea celor amintiți mai sus. Erau foarte diferiți unul de altul, erau personalități puternice, bine profilate, greu de adunat sub aceeași „categorie stilistică”. Dar ceva îi unea: erau, toți, niște domni! Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentație, vorbeau îngrijit și expresiv, erau atenți la interlocutor, știau să asculte, erau bine crescuți și bine școliți, aveau „l’usage du monde”, dar și înțelegerea supralumescului, știau cel puțin două limbi străine, erau mari cititori, știau să se poarte și în societate, și la masă, și la biserică, și între prieteni. Prezența lor răspîndea o atmosferă de amenitate, politețea lor era firească și plină de grație, aveau haz, aveau naturalețe, aveau o înnăscută distincție. Sobrietatea lor nu era niciodată sermonizantă sau țeapănă, umorul lor nu era niciodată trivial, chiar cînd își îngăduia să fie riscat. Erau, pe scurt, o „companìe” aleasă, agreabilă, nutritivă. Aveai ceva de învățat de la fiecare cuvînt rostit de ei, de la fiecare gest, de la fiecare atitudine. Te simțeai privilegiat să fii în preajma lor, să fii „situat” în vecinătatea unei reușite de cultură și de civilizație, a unor modele născătoare de emulație. Stăteai față-n față cu o galerie de domni adevărați. „Domni”, ca într-un pasaj shakespearian, în care se spune despre „King John” că este „Lord of his Presence”, „Domn în Ființa sa”, stăpîn pe sine, întreg, indiferent de titluri și împrejurări.
Nu voi pretinde că această specie a dispărut cu totul. E plină, oricum, lumea de personaje pestrițe, care nu ezită să proclame cu morgă: „Sînt un domn!” sau „Sînt o doamnă!”. Dar, date fiind amintirile mele, îmi este tot mai greu să identific cazuri de „domnie” autentică. Mă uit la politicieni: sînt, preponderent, necultivați, proști vorbitori, de o vulgară suficiență, lipsiți de orice autoritate în afara autorității funcției lor. Lacomi, șmecheri, rudimentari, ineficienți. Mă uit la unii profesori: pregătiți mediocru, inculți, victime garantate ale locului comun, ale unei gîndiri pedagogice de lemn, ale unei grave carențe de vocație. Mă uit la unii reprezentanți ai clerului: confiscați de o evlavie standardizată și de comodități omiletice adormitoare, somnolenți ideatic și camuflîndu-și platitudinea printr-un arogant discurs despre smerenie, supărați pe Occident, pe cultură, pe intelectuali, pe catolici, pe budiști și pe tot ce e neortodox pe suprafața pămîntului, lipsiți de subtilitate duhovnicească și încremeniți în docilitate ierarhică, sub pretext că „fac ascultare”. Mă uit și la unii intelectuali: „luminați”, adică bucuroși să ignore orice tradiție, gata să creadă în OZN-uri mai curînd decît în Dumnezeu, siguri pe inteligența și pe amplasamnetul lor „spiritual”, mereu la curent cu ultima modă, mereu „corect” orientați politic, fără nedumeriri, fără penumbre, fără întrebări reale (căci mai toate răspunurile sînt livrate prompt de „știință”).
Poate sînt depresiv. Poate sînt într-o criză de iubire a „aproapelui”. Dar fapt e că nu prea mai am cu cine sta de vorbă. Nu pentru că am eu un nivel de conversație „boreal”. Ci pentru că nu mai găsesc „oameni cu care să bîjbîi în același întuneric” (Andrei Scrima) și care să mă însoțească, în bîjbîiala mea, ca niște domni. Întîlnesc mai curînd inși zăvorîți în propriile lor certitudini, autiști inabordabili, „doctrinari” agresivi, certăreți impenitenți, bombănitori previzibili, scandalagii, țoape. Mi-am greșit generația…
Un mare sfînt (scuzați, catolic!), François de Sales (1567-1622), pare să-l fi impresionat atît de mult pe celebrul Henric al IV-lea al Franței încît, de la înălțimea prestigiului său regal, i-a dedicat următorul portret: „O pasăre rară! Evlavios și învățat! Dar nu numai atît: e și un gentilom. Combinație rară”. Evlavios, învățat și domn. Eu văd în jur ori evlavioși neînvățați, ori învățați lipsiți de evalavie. Iar despre „domni”, nici nu poate fi vorba…
(text regăsit în numărul din 25 mai 2015 al Dilemei vechi)
