Despre compromis – pagini de memorialistică (I)

Acum vreo trei ani, dl Alin Fumurescu, autorul unei exemplare lucrări pe tema compromisului, apărute la Cambridge University Press (2013) și tradusă în românește la Humanitas, în 2019, mi-a făcut onoarea să-mi propună un interviu pe tema de care se ocupase. Interviul a apărut pe site-ul PRESS ONE în august 2018. Reiau cîteva fragmente din acel interviu, cele referitoare la anumite episoade frecvent „dezbătute” din biografia mea.

...Simt nevoia, dacă vorbim despre compromis, să spun cîte ceva și despre propriile mele compromisuri.

Mai întîi: refuz să mă laud că am practicat „rezistența prin cultură”. Pentru mine, rezistența adevărată e ceva ofensiv. Adică faci ceva, reziști, te opui. Dacă un mare chirurg operează magistral sub comunism, nu se cheamă că el rezistă prin chirurgie. La fel și profesionistul scrisului. Rezistența prin cultură, cîtă vreme înseamnă să refuzi să scrii texte omagiale, să refuzi să scrii la comandă, să-ți vezi de profesia ta, e OK și e de apreciat. Dar nu numi asta disidență sau luptă! E drept, cei care nu s-au compromis prin texte jenante politic sînt mai bine plasați, moralmente, decît cei care și-au pus, oportunist, condeiul în slujba puterii comuniste. Există grade ale compromisului.

Dar trebuie să recunoaștem că majoritatea românilor – și mă includ în această majoritate – n-au întreprins nimic spectaculos pentru a se opune. (...)

Sînt feluri și feluri de a ambala compromisul sau rezerva prudentă. În general, la noi se găsesc ușor soluții de dezvinovățire cînd alții se dovedesc mai curajoși. E adevărat că, spre deosebire de polonezi sau de unguri, am avut un regim mai urît și era mai greu să se cristalizeze o opoziție articulată. Solidaritatea nu era subînțeleasă. Amintiți-vă ce reacții subterane au apărut cînd s-a difuzat, de pildă, Scrisoarea celor șase (Corneliu Mănescu, Brucan și ceilalți). Unii ziceau: „Trebuie să fie mîna rușilor, e o șmecherie aici!”. Alții: „Ia mai dă-i încolo, la vîrsta lor nu mai au nimic de pierdut; au dus-o bine toată viața și acum se dau bătăioși!”. Țineți minte că în momentul revoltei muncitorilor de la Brașov, în ’87, nu s-au auzit decît două voci de susținere publică? Doina Cornea și – asta e! – Silviu Brucan, care era deja în atac… Iar cînd a ieșit pe ring Dinescu, auzeai inși gata să declare: „E nebun!”. Sau e mîna rușilor, a ungurilor etc.

Nu e bine, cred, nici să eroizăm tot, nici să condamnăm de-a valma pe toată lumea. Pot apărea, mereu, surprize. Este ceea ce povestește fostul șef al serviciilor secrete din vremea lui De Gaulle. A răsfoit arhivele Rezistenței franceze și a tras concluzia – comunicată președintelui – că publicarea lor n-ar fi oportună, date fiind unele ambiguități în tabăra „rezistenților”… „Dar de ce?”, a întrebat De Gaulle. Ce-ai găsit acolo? Răspunsul a fost: „La France, mon Général!”. Revenind: mă simt vinovat că, în vremuri grele, n-am fost un „cetățean” adevărat, responsabil, ofensiv, gata să asume riscuri. N-am fost în linie cu Paul Goma, cu Doina Cornea, cu Dorin Tudoran, cu Dan Petrescu, cu Gabriel Andreescu, cu Dinescu, cu minunatul Radu Filipescu (pe el îl admir în mod special pentru curaj, candoare și suferință). Deschidem astfel subcapitolul situațiilor de compromis în care ne-am aflat fiecare dintre noi. Eu, de pildă, am acceptat, în 1968, să intru în partid. (Chestie care mi se amintește adesea drept dovadă a timpuriei mele „impurități”.) Această „promovare” făcea parte dintr-o serie începută devreme. Mai întîi, cam prin clasa a II-a, te făceau pionier. Nimănui nu-i trecea prin cap să culpabilizeze acceptarea cravatei roșii. E ceea ce aș numi normalizarea compromisului, respectiv patologizarea firescului. Lucrurile erau privite mai curînd cu umor. Părinții se amuzau ce mîndru te dai arborînd semnul înregimentării. Pe urmă, în mod automat, te făceau utemist, respectiv utecist. La urmă, venea − în anumite condiții, e drept − primirea în partid. Aici începea o selecție mai severă. Unii voiau să fie membri de partid, dar, din cauza dosarului, nu erau acceptați (iar acum, de multe ori, se laudă că n-au fost pătați politic...). Alții – uneori, nume mari – cereau insistent – și cu succes – să fie primiți, iar alții ori nu erau întrebați și o lăsau baltă, ori – foarte puțini – spuneau „nu”. Mie mi s-a făcut oferta în anul II de facultate. Eram un student foarte bun și mi s-a adus o adeziune gata completată, numai s-o semnez. N-am stat prea mult pe gînduri. Familia m-a sfătuit și ea să mă conformez: „Nu sta pe gînduri, că fără asta nu se poate face carieră…”. Astăzi, îmi reproșez cît se poate de drastic această delăsare, această superficialitate morală. Nu am nici măcar scuza că, tot atunci, în 1968, au intrat în partid oameni de toată lauda (Paul Goma, de pildă), păcăliți de puseul „patriotic”, antirusesc, al lui Ceaușescu, de după invadarea Cehoslovaciei. Eu am tratat lucrurile pur și simplu birocratic: era pasul trei, inevitabil, după pionier și utecist. A urmat însă un compromis și mai grav. Angajat, după facultate, la Institutul de Istoria Artei, am fost „ales” șef de grupă, care era o secțiune a organizației de partid de la Facultatea de Arte Plastice. Colegii au socotit că, pentru liniștea noastră, era o soluție „rezonabilă”. Nu eram genul combativ, angajat, cu aspirații politice. N-am făcut, de altfel, în noua mea calitate, nici o ședință de grupă, nu am „prestat” în registru activistic. Dar acceptul meu nu a fost mai puțin o formă de nesimțire conjuncturală, un compromis de care mă puteam lipsi, și n-am făcut-o! Faptul că am intrat în partid a fost o inerție de parcurs. Faptul că am acceptat funcția asta a fost un derapaj vinovat. M-a spălat, ca să zic așa, „norocul” că, în 1982, din cauza unei participări accidentale la o conferință despre „meditația transcendentală” de la Institutul de Psihologie al Academiei, m-au dat afară din partid, într-o ședință furtunoasă, condusă de o activistă celebră în epocă, Olivia Clătici. A fost unanimitate, cu doar două abțineri: Anca Oroveanu și un student (sau o studentă?) de la secția de sculptură. Ceilalți s-au conformat, ba unii au făcut chiar exces de zel. Profesorul meu Raoul Șorban − domn fin, viitor membru PRM − m-a făcut mormon, alt profesor al meu, Dinu C. Giurescu, m-a „înfierat” principial, după ce, mai întîi, în pauză, mă luase la closet ca să-mi spună, pe șest, că regretă, dar n-are ce face. Sorin Ulea, ulterior militant al Pieței Universității, a avertizat că sînt un personaj subversiv, iar profesorul de anatomie al școlii a demonstrat că am trăsături de eredo-sifilitic. Continuarea – săptămîna viitoare.