De citit, de recitit

Cu mai mulți ani în urmă, am dat, într-o antologie, peste o mulțime de texte ale lui Nae Ionescu de o actualitate aproape neverosimilă. M-am simțit provocat să scriu despre ele și mă simt îndemnat să reiau și azi articolul meu de-atunci, în speranța că citatele invocate vor avea, măcar în ceasul al doisprezecelea, ecoul necesar printre cei direct preocupați de sfera religiei, fie ca simpli credincioși, fie ca slujitori instituționali ai cultului. Biserica are de luptat, în mod legitim, cu ideologii secularizării, dar n-ar trebui să treacă prea ușor nici peste propriile ei poticneli și inadecvări, dat fiind spiritul vremii… Reiau, deci, mai jos, articolul meu din 2014.

Știu că nu e în regulă să citești (și cu atît mai puțin să citezi) din Nae Ionescu. Știu și ce e blamabil în opțiunile lui politice, greu de înțeles la un om atît de inteligent și de rafinat. Dar nici inteligența, nici rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf sau pentru tribulațiile lor conjuncturale, pline de compromisuri. Nu-mi place, totuși, să mi se spună ce texte să frecventez și ce texte să excomunic. Nu vreau să renunț, din cauza derapajelor ideologice, la ce e bun și viu în opera unor Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Heidegger, Céline ș.a., și nici, din cauza penibilelor lor afilieri, la ce e bun și viu la de-alde Sartre, Sadoveanu, Éluard sau Picasso. Am mulți prieteni pe care sînt bucuros să-i frecventez, în ciuda unor năzdrăvănii de tinerețe, nici măcar regretate cu adevărat. Cine sînt eu să judec? În fine, chestiunea e, ca să zicem așa, complexă. Deocamdată, să ne mulțumim a admite că una e Hitler, alta e Nietzsche, una e Stalin, alta e Gorki, una e Eichmann, alta e Drieu La Rochelle, una e Alexandru Drăghici, alta e Mihai Beniuc, una e Lenin, alta e Maiakovski…

Acestea fiind zise, voi spune că am (re)descoperit cu mare interes volumul Teologia tipărit (în 2003) de solida editură Deisis de la Sibiu, prin străduința doamnei Dora Mezdrea. E vorba de integrala publicisticii religioase a lui Nae Ionescu. Surpriza a fost să constat că ideile noastre despre „ortodoxismul“ autorului ne‑au făcut să uităm luciditatea lui; că ideile noastre despre naționalismul lui ne-au făcut să trecem cu vederea spiritul lui critic, atunci cînd poticnelile țării o cereau; în fine, că ideile noastre despre firea lui „conservatoare“ (ca să nu zicem „reacționară“) ne-au făcut să nu mai percepem anvergura modernității sale.

Pentru ilustrare, propun cititorului cîteva fragmente. Mai ales teologii și ierarhii noștri ar avea multe prilejuri de reflecție, citind aceste pagini. Dar nu numai ei. Iată:

1926: „De ce sînt lipsite, în primul rînd, Biserica și Ortodoxia noastră? De intelectualitate! E probabil și acesta un mijloc de a cîștiga împărăția cerurilor. Nu s-ar putea însă recurge și la alte metode? Sîntem rușinați că trebuie să constatăm cît de goală de orice sens e, pentru marea generalitate a teologilor noștri, știința aceasta dumnezeiască. Dogme, canoane, așezări, toate sînt literă moartă, pe care cel mult trebuie să o respectăm, dar pe care am încetat demult a o înțelege. Și totuși, problema e de cea mai mare însemnătate; căci, dacă, în adevăr, Ortodoxia se închircește în formalism, nu e, în nici un fel, pentru că acest formalism îi e congenital; ci pentru că, prin însăși natura ei, cadru de cea mai subtilă și puternică spiritualitate, ea e condiționată de existența unei bogate vieți intelectuale. În Biserica noastră însă această viață nu mai există (…)“. (vol. cit., p. 231)

1926: „…o schimbare ar trebui să pornească de sus în jos, și anume, prin ridicarea prestigiului studiilor teologice, prin ancorarea lor în mijlocul preocupărilor spirituale moderne. Ce este astăzi un teolog pentru atmosfera științifică românească? Un om care vorbește o limbă neînțeleasă, pentru a debita lucruri inactuale, în care nici el nu mai crede. Ce trebuie și ce poate să fie un teolog? Un învățat însuflețit de Duhul Sfînt, care a trecut dincolo de înțelepciune și de știința vremii noastre. Nu rămas, deci, în urma științei, ci depășind-o, după un studiu precis (…). Dar, evident, considerațiile noastre duc într-o «fundătură». Căci, pentru asemenea schimbări, avem nevoie în primul rînd de ajutorul înaltelor școli de teologie. Vor avea ele curajul să-și mărturisească deficiența?“ (vol. cit., p. 259)

Acestea sînd doar două mostre, dintr-un rezervor uriaș, în care se vor găsi pagini percutante despre „curiozitatea“ pe care o reprezintă ideea de „sfinți naționali“ (p. 106), despre relația dintre politică și Biserică, despre un eventual aport al „nespecialiștilor“ în teologie (p. 223) și cîte și mai cîte, toate teme fierbinți după 90 de ani de la scrierea lor, toate expuse cu vervă, toate izvorîte din nevoia de a participa și de a îmbunătăți. Din păcate, trebuie să adăugăm: toate uitate sau lăsate deoparte, tocmai cînd dezbaterea lor ar fi mai necesară.