Anul acesta, profesorul Dan Setlacec ar fi împlinit 100 de ani. N-am putut participa la întrunirea comemorativă organizată de prof. dr. acad. Irinel Popescu pe 12 februarie, dar încerc să fac un tandru și recunoscător act de prezență, reluînd textul pe care l-am scris în 2009, cînd am aflat că marele slujitor al chirurgiei autohtone și al școlii de medicină românești ne-a părăsit. E un minimum pe care îl pot face, în amintirea unui om pe care am fost onorat și încîntat să-l cunosc încă din adolescență, ca pe un model de excelență profesională și omenească.

 

Profesorul Setlacec a fost unul dintre modelele adolescenţei mele. Nu voiam să mă fac doctor, nu îi fusesem în preajmă îndeajuns (eram și prea tînăr...), ca să pot vorbi de o „comuniune de idei”, de simpatii şi idiosincrazii împărtăşite. Îl contemplam, aşadar, de la oarecare distanţă, cu admiraţia şi afecţiunea timidă pe care le resimt uneori tinerii dinaintea unui adult impozant. Simţeam, în modul lui de a fi, o reuşită umană şi existenţială, de natură să provoace cea mai vie şi autentică emulaţie.

Îl întîlneam, de obicei, ca oaspete al părinţilor mei. Tata (medic chirurg el însuși) îi fusese „intern” la Spitalul Colţea şi rămăseseră, peste ani, într-o legătură cordială. Tot ce făcea Dan Setlacec îmi plăcea. Îmi plăcea, mai întîi, cum arăta: mă flatam, juvenil, că îi semănam la sprîncene şi mă impresiona masculinitatea lui destinsă, tonică, ofensivă, dar străină de orice vulgaritate. Mînca voluptuos, bea cu convingere, rîdea cu aplomb. Rarisim, cînd alcoolul ajungea la o concentraţie riscantă, profesorul eşua într-o bună dispoziţie campestră şi sfîrşea prin a mînca florile din sufragerie. Era, inevitabil – date fiind celebritatea şi farmecul lui –, o ţintă predilectă a atacurilor feminine, pe care le asuma bucuros, calm, suveran, fără fanfaronadă, dar fără fasoane inutile. Dincolo însă de asemenea virtuţi conviviale, Dan Setlacec era, în plan profesional, o emblemă a seriozităţii, un reper absolut, un miracol. Toată lumea vorbea despre harul lui chirurgical, despre ştiinţa lui de carte, despre eficacitatea lui terapeutică. În plus, era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o sobrietate monahală. S-ar fi putut sminti uşor, sub cortegiul de osanale care îl însoţea clipă de clipă. Era un mare medic, un mare profesor, un personaj de anvergură. Mai tîrziu, cînd am avut şansa să stau de vorbă cu el mai pe îndelete, fie în micul apartament din str. Mendeleev, fie la vreo cină amicală, am putut descoperi amplitudinea şi profunzimea lecturilor sale, o curiozitate intelectuală dezlănţuită, un bun gust şi o rigoare a judecăţii exemplare. Ştia să fie sever, dar avea, deopotrivă, mari resurse de umor. Putea vorbi – spre neliniştea firilor diafane – extrem de buruienos, dar nimeni nu îndrăznea să-i conteste delicateţea de fond, bunătatea, necenzurată, a inimii.

                                                          prof. dr. Dan Setlacec 

Îl înfuriau în mod special trei dintre derapajele naturii umane (mai ales în varianta ei autohtonă): prostia harnică, impostura obraznică şi iresponsabilitatea. Nu suferea stupidităţile pompoase, intrigile, lipsa de pregătire, şmecheria lucrativă, necinstea. Pe de altă parte, îl iritau la culme discursurile despre defectele, aşa-zis structurale, ale românilor. Repeta mereu că el cunoscuse şi o altă Românie, o Românie a oamenilor întregi, puşi pe treabă, dezinteresaţi. Nu sîntem prost alcătuiţi, ci, mai degrabă, prost administraţi, prost conduşi.

Profesorul Setlacec a sfîrşit, săptămîna trecută (23 iulie 2009), în precaritate materială, indigenţă fizică şi tulburare sufletească. N-a fost academician, n-a beneficiat de onoruri publice pe măsura monumentalităţii lui. La slujba de înmormîntare, am văzut elita medicinei româneşti de azi, dar foarte puţini tineri, ceea ce m-a deprimat. Absenţa memoriei începe să fie, la noi, o boală cronică. „Nu veni!” – mi-a spus Dan Setlacec cînd i-am telefonat ultima oară, ca să mă anunţ în vizită. „Sînt prea multe trepte de urcat şi o să-ţi facă rău” (tocmai fusesem operat pe cord deschis). Între timp, treptele dintre noi s-au înmulţit într-atît încît mă tem că n-am să le mai pot urca niciodată.