La Tescani fiind, n-am perceput „momentul originar“ al răzmeriței bucureștene (discursul huiduit al lui Ceaușescu și fuga cu elicopterul). Asemenea celor doi țărani amintiți în articolul de săptămîna trecută, am avut revelația marelui eveniment abia cînd, pe 22 decembrie, am văzut la televizorul din sala de mese (singurul din întregul „așezămînt“) episodul cu Dinescu și Caramitru: un mic grup de oameni adunați laolaltă în jurul celor doi „protagoniști“. Am avut senzația unei duioase precarități. Păreau să se sprijine unul pe altul ca o alcătuire de vreascuri, care s-ar fi destrămat de îndată ce vreunul dintre cei prezenți ar fi făcut un pas înapoi. Dinescu era aproape desfigurat de emoție și de stres. Mi-am dat seama, totuși, că lucrurile se precipită și mi-am pus problema să plec acasă. Nu eram supravegheat în mod direct, cum fusesem la București (am aflat abia mai tîrziu că unii dintre cei care lucrau în mica echipă de la Tescani erau frecvent obligați să „raporteze“ ce fac, cu cine vorbesc etc.), astfel încît, în noul context, puteam risca o „evadare“. Dar cum? Am aflat de îndată că mijloacele de transport curente spre București (tren, avion) nu funcționează. Am încercat atunci să cer ajutorul unui cunoscut, inginer constructor din Piatra Neamț, rugîndu-l să-mi facă rost de o mașină. Omul – de regulă, foarte cumsecade și săritor – s-a derobat. M-a sfătuit chiar să stau cuminte, că ce se întîmplă e o nebunie care va trece… Atunci, directorul meu (admirabilul Sandu Popovici, pe care l-am amintit și în articolul anterior) a apelat la un nepot de-ai lui, curios și el să vadă „revoluția“ mai de-aproape. Am plecat, deci, toți trei, cu o Dacie, spre „centru“. Cred că pe la șase seara. De la Bacău pînă la Buzău n-am văzut nimic „palpitant“. Atmosfera era mai curînd euforică: cîte cineva ținea discursuri înflăcărate din balconul primăriilor locale, se strigau lozinci mobilizatoare, se cînta, se dansa – pe scurt, se sărbătorea o victorie! După Buzău, lucrurile s-au schimbat. Nu dramatic, dar pe un fundal de tensiune crescîndă. Cînd am intrat în București, pe la Fundeni, am fost opriți de vreo două ori și legitimați. Dar am ajuns cu bine acasă, spre miezul nopții. Sandu Popovici a înnoptat la mine, în strada Paris, unde, din ziua de 23, dacă îmi amintesc bine, s-au mutat și Mircea Dinescu cu Mașa, temători să rămînă singuri în casa de pe Bitolia, unde fuseseră sechestrați luni întregi. Li s-au alăturat Mihai și Anca Oroveanu. Au urmat cîteva zile de vînzoleală și surescitare: nu prea dormeam, nu prea mîncam, iar Mihai Oroveanu (singurul dintre noi care afișa oarecari competențe militare) ne avertiza, din cînd în cînd, tehnic, asupra „zgomotelor“ războinice din jur: „Aha, se trage cu arme de tipul cutare! Să stăm pe burtă!“. Dinescu, la rîndul lui, se gîndea că poate n-ar fi rău să improvizăm niște cocteiluri Molotov, pentru orice eventualitate… În ceea ce mă privește, eram destul de traumatizat. Nu-mi venea să cred că ce trăiesc e adevărat și că se va termina bine. Cu aceste amintiri în minte, sumedenia de analize și interpretări apărute ulterior, cum că totul a fost „aranjat“ dinainte, contrafăcut, construit aproape parodic, pas cu pas, de un hiper-abil „consiliu“ autohton și planetar, îmi e cu totul străină. Sigur că ne-a ajutat contextul geopolitic (cum ne-a ajutat și la 1848, și la Unirea Principatelor, și în alte dăți), sigur că procesul lui Ceaușescu a fost dincolo de sfera juridicului strict, dar tot a fost preferabil unui asasinat popular, care ar fi avut loc fără nici o îndoială, dacă împricinatului i s-ar fi dat drumul, liber, pe stradă în acele zile. Dar de-aici pînă la teza unui „scenariu“ fără rest și a unei populații inerte, infinit manipulabile și lipsite de orice merit în declanșarea faptelor e o mare distanță.

În fine… După vreo două zile, Mircea Dinescu a devenit nerăbdător: „Domnule, se întîmplă tot felul de chestii și noi habar n-avem! Eu mă duc la guvern…“ Care guvern? I-a telefonat lui Caramitru, care i-a trimis un fel de TAB (de genul aceluia din care ieșise Ceaușescu la Tîrgoviște), oferindu-se să-l conducă spre clădirea CC-ului, sediul de-atunci al „vîltoarei“. Mașa a încercat, fără succes, să‑și oprească soțul de la o asemenea aventură. După cîteva ceasuri de neliniște, Mircea s-a întors perplex. „Totul pare o nebunie, nu se înțelege nimic!“ Au existat, e drept, și momente de suspans. La fiecare etaj al clădirii CC-ului se instituise o parolă, pe care cei din lift trebuiau să o știe.  La unul dintre etaje, Caramitru a avut o scurtă amnezie. Uitase formula. Cînd însă a auzit cum se armează puștile de cealaltă parte a ușii de la lift și-a amintit-o brusc. (Aici există încă o dispută între Mircea și Pino: Mircea pretinde că parola era „Marița“, Caramitru nu e de acord…) După ieșirea din ascensor, Dinescu a avut parte de noi porții de brambureală. Ne-a povestit, de pildă, că pe unul dintre coridoare se trăgea în draci, nefiind clar cine în cine trage. Unul dintre „combatanți“ (se pare, Cazimir Ionescu) trăgea în toate direcțiile, strigînd exasperat „Trădare!“ (a cui, de către cine?). Concluzia lui Dinescu: „Domnule, e o nebunie, am plecat de-acolo cu senzația că era balamucul însuși. Nu știu ce poate să iasă din asta!“.

Va urma…

P.S. Nu povestesc pentru prima dată aceste amintiri. Ele apar și într-un dialog cu Petre Roman și Elena Ștefoi, publicat, sub formă de carte, la Editura Polirom, în 2002 (cu titlul Transformări, inerții, dezordini. 22 de luni, după 22 decembrie 1989). Spre surprinderea mea, lucrarea e ca și inexistentă în dezbaterea publică, deși e un document de 250 de pagini, plin de mărturii imediate, de detaliu, cu privire la toate evenimentele epocii.