Cum am trăit revoluția – Memorialistică (3)

În ultimele luni am fost asaltați zi de zi, seară de seară – era previzibil! –, de informații, interviuri, analize, dezbateri, dezvăluiri decise să lămurească adevărul despre „evenimentele“ din decembrie 1989. Fiecare „emițător“ (jurnalist, analist, politician, participant direct, martor sau martir) vorbea, de regulă, cu aplombul celui aflat în posesia adevărului evident, dar „ascuns“. Problema era că „evidențele“ se băteau cap în cap: eram confruntați cu adevăruri definitive, suverane, care însă nu se prea potriveau între ele. Toți știau, dar fiecare știa altceva. A existat, totuși, o formă de consens: „scenariile“ prevalau asupra faptelor, cetățenii români n-au prea avut legătură cu revoluția (jocurile fiind făcute de „teroriști“ străini, de oculta mondială, de iredentiștii maghiari, de spionii ruși, de serviciile secrete locale și planetare). Și, de fapt, nu a fost o „revoluție“, ci o lovitură de stat, care n-a adus cu sine nici o schimbare politică radicală, ci doar o manevră subversivă de înlocuire a unui eșantion de politruci cu altul. În rest, totul a rămas neschimbat! Concluzia (tristă, totuși) este că românii n‑au participat la evenimentele din decembrie ’89 ca eroi, ca voci ale nemulțumirii generale, ci ca fraieri, manipulați de tot soiul de organizații și interese impure, ca victime (inocente) ale unui elan revoluționar contrafăcut. Nu sînt singurul (din țară, dar și din străinătate) care socotește acest mod de a „demitiza“ istoria drept nedrept, grosolan și schimonositor. A spus‑o, între alții, și un cunoscut om de stînga maghiar (Gáspár Miklós Tamás): românii au înclinația toxică de a se autoflagela. Ne-a reușit o revoltă fondatoare, o schimbare radicală de paradigmă politică și existențială, iar noi ne grăbim, cu o voluptate suspectă, să o demolăm. „A se slăbi! N-a fost nimic! Ne‑am făcut‑o cu mîna altora! Unde mai pui că viața noastră a rămas la fel, dacă nu cumva a ajuns mai rea decît înainte!“ Încet-încet, Ceaușescu e deplîns ca o victimă politică, judecată sumar și abuziv într-un proces nedrept, pus la cale de conspiratori lacomi.

Nu voi intra acum în detaliile acestor teorii, întrebîndu-i, de pildă, pe „specialiști“ ce cred despre „corectitudinea“ proceselor și execuțiilor din timpul Revoluției Franceze (comemorată festiv, la ea acasă, ca sărbătoare națională), nu voi întreba nici cum ar fi trebuit să arate lucrurile, într-o versiune realist legitimă: să se fi format pe loc un guvern cu oamenii din stradă? Să fi fost numit prompt Corneliu Coposu (despre care „poporul“ nu știa pe atunci nimic) în funcția de președinte? Să se fi suspendat orice formă de guvernare pînă la organizarea unor alegeri libere? Desigur, nu s‑a optat pentru soluțiile cele mai bune, s‑au făcut greșeli, ar fi existat variante mai inteligente de ieșire din criză, n-am fost pregătiți pentru „cadoul“ pe care l-am primit din partea contextului geopolitic favorabil, din partea „norocului“ autohton, din partea curajoșilor care au ieșit în stradă. Și, mai ales, n-am avut o  minimă „pre-istorie“ a saltului spre mai bine: n-am avut Primăvara de la Praga, Solidaritatea poloneză, Dubcek, Havel, Michnik etc.

Imaginea mea despre revoluție e mai simplă și, pentru iubitorii de complexități subtile, dezamăgitoare. Luați pe nepregătite, am alunecat rapid într-o generală confuzie. Nici armata, nici Securitatea, nici nomenclatura mai veche sau mai nouă, nici populația majoritară n‑au avut, pînă în 25-26 decembrie, o imagine clară a ceea ce se întîmpla. Am scăpat de Ceaușescu? Dar dacă revine? Dacă regimul își recuperează autoritatea și trece la represiune? Să tragem sau să nu tragem? Și dacă tragem, în cine să tragem ca să nu plătim scump în cazul unei restaurații? Un amestec nebulos de dezordine ierarhică, lașitate instituțională, bîlbîială decizională a dus, pentru zile întregi, la haos, ipoteze și informații false, scenarii fanteziste, nesiguranță comportamentală. E fundalul pe care s-au dovedit eficiente „explicații“ aflate tradițional la îndemînă: străinii, conspirații intrapartinice, teroriști ceaușiști, servicii secrete din vecini și de aiurea, „loviluție“. Despre românii care au ieșit în stradă în București și în alte orașe, despre sacrificiul răzvrătiților, despre evoluția inconturnabilă a lucrurilor în Europa Medie și de Est, pe scurt despre șansa istorică ce ni s-a dat, oricît părea de implauzibilă – nu prea vorbim. Toți „analiștii“, „martorii“ bine mediatizați, marii deținători de secrete nu par să aibă decît o singură preocupare: să arate cît sînt de deștepți (de vreme ce, spre deosebire de ceilalți, „s-au prins“) și să se pună în valoare, să iasă bine la judecata din urmă, ca participanți activi la miracol: lor le datorăm marea schimbare. Au pus umărul, au slujit patria, au înțeles…

În ceea ce mă privește, voi povesti, în cîteva articole următoare, cum am trăit eu „evenimentele“. Eram „consemnat“ în satul Tescani, la vreo treizeci de kilometri de Bacău, ca bibliotecar al „așezămîntului“ „George Enescu“. Fără familie, fără dreptul de a părăsi locul, dar bucuros să fiu pe mîna unui director admirabil omenește: Alexandru Popovici. Cultivat, plin de umor, discret și solidar. De-a lungul lunii decembrie, îmi petreceam serile ascultînd Europa Liberă, pentru a afla noutăți despre spectaculoasele cutremure politice din fostele țări comuniste. Ascultam chiar și emisiuni care se repetau în cursul zilei, în speranța că vor apărea știri noi. Sincer vorbind, nu credeam că „vîrtejul“ ne va putea atinge și pe noi. Or, deodată, pe 22 decembrie, la amiază (12, 12 și ceva), pe ecranul televizorului de la cantina instituției au apărut Dinescu și Caramitru, în cunoscutul episod cu „Dictatorul a fugit! Am învins!“. Întîmplător, tocmai intraseră în sală doi țărani din sat care aduceau, uneori, ouă sau lapte pentru bucătărie.Văzînd, stupefiați, scena, amîndoi au căzut în genunchi și au început să se închine. Pentru mine, scena aceasta este, pînă astăzi, emblema revoluției. Singuratică, tăcută, plină de recunoștință, ireversibilă. Toate speculațiile pe care le-am tot auzit ulterior au rămas, prin contrast, de o zgomotoasă paloare. Balast „istoriografic“ sau gazetăresc încercînd să împestrițeze tonul pur al experienței trăite. Revin cu povestea săptămîna viitoare.