Cum am ajuns (iar) ministru – Memorialistică (2)
După experiența de la Ministerul Culturii, eram decis să nu mai particip la nici o formulă guvernamentală. Doi ani de „administrație“ mi se păreau suficienți. Avem încă proiecte personale, pe care nu voiam să le sacrific. Decizia mea s-a fisurat totuși în momentul în care Petre Roman, după scandalul cu „lista lui Severin“, mi-a propus să preiau portofoliul rămas liber prin plecarea „împricinatului“, pe atunci ministru de Externe. Am avut slăbiciunea să accept. De ce? Cred că dintr-un amestec de vanitate, curiozitate și politețe retrospectivă. Spun „politețe retrospectivă“ cu gîndul la un episod politic, care se consumase în 1991, după căderea Guvernului Roman și înlocuirea lui cu Guvernul Stolojan. Roman participa totuși la negocierile privind componența noii echipe guvernamentale. În acest context, mi-a dat un telefon și mi-a spus că ar susține candidatura mea pentru Externe, în noua formulă executivă. Or eu cerusem să demisionez de la Ministerul Culturii încă înainte de „căderea“ întregii echipe și nu aveam sub nici o formă dorința de a mă reangaja în vreun fel. Am refuzat, deci, încercînd totuși să găsesc o formulă politicoasă, de refuz soft. Am spus, așadar, că nu mai vreau să candidez pentru nici un post, dar am adăugat, prevenitor, că mi-aș putea schimba decizia dacă, vreodată, el, Petre Roman, ar mai ajunge prim-ministru. (Ceea ce – știam în acel moment – nu era o perspectivă plauzibilă, cum, de altfel, s-a și dovedit.) Ei bine, cînd, la sfîrșitul lui 1997, Petre Roman mi-a propus să trec în fotoliul, vacant, al lui Adrian Severin, mi-am reamintit de convorbirea din 1991 și am socotit că un al doilea refuz pe aceeași temă ar putea suna ofensator. Știam, de altfel, că pentru Roman, ca președinte al Partidului Democrat, invitarea unui nemembru într-o poziție de o asemenea importanță era o sursă de tensiune internă: mulți pediști ar fi putut spera la o soluție „partizană“. Opțiunea pentru un outsider era, așadar, o provocare, pe care Petre Roman a asumat-o.
Acceptul meu nu era însă nici pură politețe, nici simplu arivism politic. În subsidiar, exista și ispita unei experiențe la care nu visasem niciodată: să am de a face, peste noapte, cu marii conducători ai lumii, să fiu mai aproape decît puteam spera de „mecanismele“ puterii planetare, să văd și eu cum funcționează „sistemul“ și cine sînt reprezentanții lui. Era deci la mijloc și o anumită curiozitate (juvenilă?), precum și, cum spuneam, o (omenească?) doză de vanitate. Pe scurt, am zis „da“. Propunerea lui Petre Roman a fost acceptată, iar președintele Emil Constantinescu a consimțit, cordial, să o susțină.
Adaug că alegerea mea implica, în plan personal, un substanțial sacrificiu. Cu multe luni înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. A trebuit, prin urmare, să abandonez această onorantă colaborare, pentru a participa la noua alcătuire executivă. Acest sacrificiu privat a fost și argumentul pentru care m-am comportat „indisciplinat“ curînd după ce fusesem numit oficial. Traian Băsescu a demisionat din guvern, ceea ce a determinat Partidul Democrat să se retragă, solidar cu un marcant membru al lui, din toate funcțiile ministeriale. Propus de PD, ar fi fost, așadar, de rigoare să mă retrag și eu. N-am făcut-o, cu următorul argument: „Am refuzat un contract mai mult decît avantajos cu o mare universitate americană pentru a reacționa pozitiv la o propunere politică. Nu-mi cereți acum să mă înregimentez într-o frondă de partid. Nu sînt membru al Partidului Democrat, așa că, dacă îmi spuneţi că de mîine toţi membrii partidului vor hotărî să poarte pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decît o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Declarați că mă retrageţi din funcție. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară! Nu voi riposta“. Pînă la urmă au acceptat reacția mea și am rămas în post. Dar, ca și la Cultură, n-am rezistat mai mult de doi ani. La sfîrșitul lui 1999, am demisionat, cu aceeași poftă de a-mi regăsi parcursul intelectual, prea des deturnat de împrejurări exterioare și de conjuncturi lăuntrice.
Despre ce am făcut și ce n-am făcut în cele două mandate, asumate în decembrie 1989 și în decembrie 1997, voi vorbi în alt capitol al retrospectivei mele. Acum însă, după ce am relatat faptele propriu-zise, voi aminti, cu titlu de amuzament, așa cum am făcut-o și în articolul precedent, versiunile suprarealiste ale „promovării“ mele. E vorba mai ales de două dintre ele:
1) Adrian Severin crede, se pare, pînă în ziua de azi, că demiterea sa și instalarea mea în fotoliul ministerial din care a trebuit să plece sînt rezultatul unei mașinațiuni laborioase, al cărei principal „agent“ am fost eu. L‑am „lucrat“ perfid, în penumbrele Puterii, animat de parvenitism, de ambiția impură de a-i lua locul. Cum am reușit această machiavelică performanță e greu de înțeles, dar m-ar distra să mi se arate, în amănunt, traseul intrigilor mele.
2) Un al doilea „secret“ al promovării mele la rang de ministru ține de biografia mea ascunsă. Am fost, în tinerețe, bursier Humboldt și serviciile secrete ale Germaniei Federale au folosit ocazia pentru a mă racola. Aveau nevoie de un „acoperit“ în rețeaua noii Puteri din România și, în consecință, au manevrat abil pentru a mă strecura tocmai la Externe! Cu alte cuvinte, am fost ministrul de Externe al țării mele numai de fațadă. În realitate eram omul RFG-ului, agentul lor de influență în zona răsăriteană… Cum a zis odată cineva acuzat și el că a fost „acoperit“: am fost atît de bine acoperit că n-am știut nici eu…
Pe data viitoare!
P.S. O parte din informațiile livrate mai sus se regăsesc și într-un interviu acordat, în Adevărul din 4 noiembrie 2011, domnilor Iulian Andrei Crăciun și Laurențiu Ungureanu.
