Se spune adesea, repetînd sau parafrazînd la nesfîrșit o maximă a Lordului Acton, că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“. Într-un sens nu foarte diferit, se vorbește adesea despre „drogul“ sau „beția“ puterii care s-a instalat la cutare om politic sau la cutare ins, mai ales devenit brusc șef undeva, de unde cu puțin timp înainte nu era nimic. Cei care vorbesc în acest fel sînt – nu știu cît își dau seama în mod limpede – niște optimiști cu privire la om și la natura sa profundă. Ei o imaginează pe aceasta bună, blîndă, decentă în starea ei normală și numai „turmentată“ la un moment dat de o influență externă dezastruoasă, asemănătoare unui drog puternic, unui alcool sau chiar unei boli. Omul ajuns puternic, potrivit acestei perspective, poate prezenta simptomele unei patologii și e cu atît mai bolnav cu cît deține mai multă putere. (Fără a mai vorbi despre o eventuală patologie psihică ce a precedat ascensiunea la putere.) Consecința, neexplorată de cele mai multe ori, dar implicită, este să-i disculpăm cumva pe cei care, abia sosiți sau de mai mult timp prezenți în funcții înalte, fac abuz de putere: în fond, nu trebuie să-i certăm pe oamenii bolnavi, ci, dacă nu știm să-i vindecăm, se cuvine cel puțin să-i compătimim. Mai ales că, în conformitate cu imaginea „maladiei puterii“, ei nu par a fi responsabili pentru ceea ce li se întîmplă, așa cum nu sîntem reponsabili pentru virușii care ne invadează organismul sau tumorile care cresc în el. „Săraca Dăncilă!“, i-am auzit exclamînd pe unii, critici de altfel. De ce nu și „săracul Dragnea“, „săracul Ceaușescu“, „săracul Stalin“?

Nu sînt de acord cu această teorie. Nu cred că puterea „corupe“, nici că e asimilabilă unui drog sau unei maladii. Dimpotrivă, puterea e sănătate și viață. Într-adevăr, cum ar putea fi altceva, cînd ea lasă liberă autentica noastră natură, înlăturînd într-o măsură mai mare sau mai mică inhibițiile sociale, temerile care ne încovoaie de obicei, refulările pe care ne-am învățat să le ascundem? În firea lui adîncă, omul e o bestie, ceea ce știa și Aristotel, care spunea că, fără frînele societății, nu există fiară mai nesățioasă și mai rapace decît omul. Același lucru îl știa și Sfîntul Augustin, cu teoria lui asupra „păcatului originar“. El cunoștea bine răutatea, cruzimea, furia originare ale omului, atîta doar că le dădea o explicație teologică, aș zice „mitologică“, ce poate părea absurdă. Dar nu explicația contează, ci aprecierea privitoare la natura omului, corect înțeleasă de Augustin, ca și de alți mari pesimiști, precum Machiavelli, Hobbes sau Freud.

Nu puterea corupe, deci, ci cumva absența ei: bunul cetățean, bunul părinte, omul ordinii și al supunerii la lege este, spre deosebire de infractor, un om „denaturat“, domesticit, dresat să-și înfrîneze instinctele agresive sau să le „sublimeze“ – cum spune Freud –, transferîndu-le în domeniul competiției economice, al inventivității științei sau al artei și ficțiunii. N-are de ales, atîta timp cît n-are putere. Dar dacă o primește, dacă sub el sînt zece, o sută sau un milion de oameni ascultători, firea lui cea adevărată de prădător își croiește drum la suprafață. Nu mai are a se teme de lumină. Și iese cu voioșie, cu aplomb, nu așa cum s-ar întîmpla dacă ar fi realmente bolnav.

Dacă puterea ne-ar altera prin corupere sau „infectare“ de un fel sau altul, am avea măcar consolarea că sîntem buni la fire, doar insuficient de căliți și vaccinați. Am putea căuta terapii care să prevină sau să vindece infecția. Am putea căuta medici care să ne ajute. Dar nu-i așa: societatea, cu legile ei obligatorii, cu regulile morale constrîngătoare, cu datoriile pe care ni le impune, ea este maladia copleșind o natură rebelă, ea e dresorul care disciplinează instinctele și pasiunile naturale. Dar odată ce puterea ne eliberează de o parte dintre constrîngeri și ne alungă scrupulele morale cu justificări care mai de care mai trase de păr, ne însănătoșim. Iar „nebuniile“, cum le numim, pe care cei puternici le comit nu sînt altceva decît expresia autentică, plină de forță, a unei naturi constrînse atîta timp și deodată eliberate cu mult zgomot și satisfacție, precum dopul unei sticle de șampanie. Firește, adesea spre marea pagubă a celorlalți, care însă nu pot să nu rămînă fascinați de putere, chiar și cînd pier sub tăvălugul ei.

Grozăvia puterii nu e că ne corupe, ci, din contra, că ne face sănătoși, fiindcă ne lasă să redevenim cine am fost și sîntem în fapt dintotdeauna. Departe de a fi ca o acnee care ne desfigurează, ea e o oglindă fidelă în care vedem adevărul. Da, ceea ce vedem acolo ne pare hidos; mă tem însă că, asemenea portretului lui Dorian Gray, puterea, mai ales în excesele ei, nu ne arată decît chipul nostru nefardat, chipul Omului.