De aproape treizeci de ani scriu, săptămînal, editoriale. Ele au apărut – după cum cititorii mei o știu – mai cu seamă în revista 22, iar în ultimii ani și în Dilema veche. Fără a fi fost exclusiv astfel, tema majorității lor a fost de politică, mai ales internă. Așadar mi-am alocat de obicei sîmbetele și duminicile acestei ocupații nu odată obositoare și enervante, care urmărește politica românească; în ansamblu, mi-am consumat (ca să nu spun pierdut) o bună parte a vieții scriind articole de presă. Am încercat să-mi fac treaba (pentru care, într-o parte, sînt plătit modest, în altă parte – deloc, dar continui dintr-un fel de angajament civic din alte timpuri) măcar onorabil. Sper că am reușit, uneori. Alteori, desigur, am comunicat relative banalități. E greu să interacționezi cu muzele săptămînal, la ore fixe. Am fost, desigur, partizan. Am luat partea unor partide sau personalități în anumite momente. Am făcut-o prea puțin de dragul lor, cît mai ales deoarece mi s-a părut că ele se aliniază, fie și parțial și momentan, convingerilor în care cred. Sper, așadar, că n-am dezamăgit prea mult și că am enervat uneori doar pe cine cred că merita să fie enervat. Oricum, fie și numai datorită cantității, întinderii acestei activități pe timp de trei decenii, dar și independenței mele de gîndire (am scris de fiecare dată strict ceea ce gîndeam în momentul respectiv), sper că mi se poate acorda beneficiul măcar al experienței și al bunei credințe.

De ce spun toate astea? Fiindcă vreau să-l asigur pe cititor că ceea ce urmează nu-i nici o fentă retorică și că, de asemenea, are garanția măcar a unei lungi experiențe, dacă nu și a unei înțelegeri aprofundate a treburilor de la noi. Așadar, spun cu toată sinceritatea și răspunderea că acum nu mai înțeleg nimic. Vreau să spun că nu reușesc să găsesc nici un sens pentru actuala criză politică, în pofida experienței despre care vorbeam, dacă nu și a bunei intuiții.

Sigur, au mai fost crize de-a lungul acestor mulți ani. Unele mai grave, altele mai superficiale. Au fost destui actori politici importanți, care, în anumite momente, au acționat împotriva a ceea ce se cheamă interesul național, ba chiar și împotriva opiniei publice majoritare, fie că au avut sau nu dreptate. Adesea au comis erori mari de judecată – ceea ce le-a și adus, de obicei, căderea sau discreditul. Totuși, mi se pare că a existat de fiecare dată cîte un motiv explicabil pentru care au acționat, fie și în felul eronat în care au făcut-o. Dragnea, de exemplu, voia să scape de închisoare și pentru asta era pregătit să dărîme o bună parte din eșafodajul juridic al țării și să ne certe cu partenerii din Europa. Urît, periculos, dar explicabil. Băsescu, în partea a doua a ultimului mandat, voia să-i asigure Elenei Udrea un loc politic important și, pe de altă parte, vedea cum creația sa, DNA, se apropia de propria familie. Și-a distrus astfel, în bună parte, ceea ce realizase înainte. Rău, dar, din nou, explicabil în termeni omenești. Adrian Năstase dorea, din ambiție și apetit uriaș pentru putere, o „democrație controlată” – ceva în genul lui Viktor Orbán din Ungaria. Avea sens ceea ce încerca din punctul lui de vedere și al clicii lui, chiar dacă era inacceptabil pentru o altă parte a opiniei publice. Chiar Iliescu, în cazul mineriadelor din 1990, acționa cu o anumită logică: voia să stabilizeze puterea abia obținută, distrugînd Opoziția, într-o situație internațională încă fluidă, cu o Uniune Sovietică încă existentă.

Ei bine, acum, pentru întîia oară, nu mai văd nici un sens, nici o o logică în criza actuală. Și, dacă în cazul premierului putem invoca probleme serioase de caracter și de comportament, în cazul președintelui motivația reală mi se pare cu totul obscură. De ce s-a străduit și se străduiește în continuare să alunge de la guvernare USR-PLUS? Vrea o alianță a PNL cu PSD? Dar își neagă astfel tot mandatul și își distruge sistematic președinția. Nu vrea totuși un nou USL (așa cum pretinde)? Atunci de ce critică la orice ieșire în mod unilateral USR-PLUS, în loc să încerce să-i tempereze? Și de ce se agață morțiș de dl Cîțu? De ce atîta părtinire, orbire chiar? Dacă premierul a devenit dispensabil pentru menținerea coaliției, de ce nu renunță la el, cum a renunțat pe vremuri Emil Constantinescu la Victor Ciorbea și la Radu Vasile și, mai tîrziu, Băsescu la Emil Boc? De ce l-a încurajat din toate puterile să devină lider al PNL pe un om a cărui impopularitate a atins cote apropiate de cele ale lui Dragnea și Dăncilă? Cum ar putea dl Cîțu guverna mai departe, avînd aproape toată țara împotrivă, chiar dacă USR-PLUS s-ar „îmblînzi” prin miracol? Apoi, nu-și dă seama președintele de lovitura teribilă pe care a dat-o PNL-ului? S-a mai văzut vreodată ca un om cu un viitor politic problematic să fie ales (la presiunea președintelui Republicii) lider al unui partid important, cînd se știa că peste cîteva zile urma să cadă guvernul său? Și de ce acum, după ce Guvernul Cîțu a căzut prin moțiune, președintele trage de timp? De ce anunță în prealabil că cel puțin prima rundă a discuțiilor cu partidele politice va fi un eșec? Avem cazul clar al unei profeții care se va autorealiza. Dorește președintele într-adevăr eșecul negocierilor? Vrea președintele alegeri anticipate? Dar chiar și PSD (care zice că le dorește) știe că, în imediat, ele nu se pot practic realiza, mai ales în lunile acestea nefericite, ale „valului patru”. Iar dacă ar avea loc totuși, PSD și AUR vor obține o mare victorie, iar PNL, în primul rînd, va fi spulberat. Tot ce spun acum e evident și mulți o afirmă într-un fel sau altul. Doar președintele, premierul și principalii lideri ai PNL par a ignora evidența și acționează nu numai împotriva „binelui public”, dar și împotriva propriilor interese, pe cît le putem intui pe acestea. Cum e posibil să ducă direct în șanț și guvernarea, și partidul, și țara, dar și pe ei înșiși, cu reputația lor cu tot, în plus abandonînd fără scrupule tot ce au făcut în ultimii ani?

Pe scurt, pentru prima dată, în aproape treizeci de ani de scris despre politică, mărturisesc: nu știu ce să vă spun. Sînt într-o ceață totală, orb și năuc.