Sper, cum sperăm cu toții (în afară de cei care cred că virusul e o șmecherie planetară), sper, deci, să trecem de criza pandemiei, fără pierderi gravisime. Dar și dacă vom reuși, „comorbiditățile” rămîn… Și nu mă refer la cele care definesc patologia însoțitoare a infectării cu COVID-19, ci la cele de care suferim și vom suferi încă mult timp, în ambianța noastră politică, mediatică, economică, socială, financiară. A face un inventar cuprinzător al acestor „comorbidități” naționale nu e treabă de hebdomadar. Dar se pot menționa cîteva, în speranța că instituțiile specializate le vor cerceta cu un spor de rigoare și că și publicul cititor va cădea, nițeluș, pe gînduri.

Unele sînt general umane. De pildă, absența unei minime capacități de a exersa dubiul. E plină lumea și mai ales lumea noastră de campioni ai certitudinii. Nu dăm doi bani pe reflecție răbdătoare, pe interogativitate, pe căutare. Noi știm! Sîntem deștepți, edificați, cu mii de pași înaintea „prostimii”, dar și a fandoselilor filosofice ale „elitiștilor” „autointitulați”. Știm! Care-i problema?! Ce atîta tapaj, ce atîta politichie interesată? Lucrurile sînt clare! Vrei să pricepi ceva, întreabă-mă pe mine! Uite cum stă, de fapt, chestia! A, nu te lași convins? Ești prost! Bine-ți fac manipulatorii care te încalecă zilnic! O componentă de subtext a siguranței de sine este nevoia de a avea mereu dreptate și, de fapt, convingerea că așa și e. Știi tu mai bine! E cu neputință să te înșeli! De-aia se și enervează caraghioșii din jur! Prin simpla ta prezență le demaști ignoranța.

În lumea presei, comorbiditatea „fondatoare” e pofta nesătulă, dizgrațioasă, de „rating”. Păi, cum altfel?! Nu din asta trăiește gazetăria? Cine ar mai cumpăra și citi știri care nu sînt „breaking”? Totul e chestie de ambalaj. Trebuie să anunți cît se poate de des și de țipător dezastre (meteorologice, electorale, spitalicești, instituționale, private, erotice, funerare, judiciare, conjugale, ecologice ș.a.m.d.). Iar gazetarul trebuie să fie tot timpul un acrobat al bășcăliei și al injuriei groase. N-are mamă, n-are tată, n-are reguli! Te ia la mișto sau îți rupe gîtul. O colegă (care nu-i prea seamănă) se infectează cu COVID? Ce șansă! Dăm de pămînt cu ea și cu postul de televiziune pe care îl slujește. Lasʼ că știm noi! Au vrut să-și potențeze imaginea! Afaceri dubioase! Minciuni! Fițe! Dar noi ăștilalți, de la enciclopedistul Ciutacu la marele Găinușă și la alții din aceeași făină, nu ne lăsăm fraieriți de o hoață manevră de marketing. Luați de-aici! În genere, „a face presă” e a dezgropa morți, a înmormînta vii, a face dezvăluiri învăluitoare, a păcăli cititorul cu titluri sub care e altceva sau nimic. „A patra putere în stat” se comportă ca fiind prima. Scandalul e axa talentului jurnalistic: autenticitate, curaj, haz, „meserie”. Iar „vedeta” domeniului are un tip de autoritate, de supremație, de prestigiu, față de care tot restul lumii e simplă materie primă… (Nu pot să nu menționez, rapid, și o „procedură stilistică” de mare noblețe, utilizată, cu vesel aplomb, de polemiștii experți ai momentului: caricaturizarea numelui și a etniei: președintele e neamț, adică Werner, adică „Guwernerul meu”, numele prim-ministrului poate fi caricaturizat ca „Lucovid Orban” și cîte și mai cîte asemenea piruete de virtuozitate scriitoricească, de natură să distreze, educativ, poporul.)

Ce să mai spunem de lumea politică? Ne-am bucurat să ne eliberăm de amatorismul de gașcă al guvernării PSD. Dar nu putem să nu înregistrăm, cu melancolie, o „democratizare” a amatorismului într-o ambianță politică pentru care a administra țara e, pînă la urmă, o problemă electorală. Nu contează prea mult competența reală, performanța profesională, calitatea umană, educația, ținuta, CV-ul. Apar miniștri fără prestigiu verificabil, fără isprăvi trecute (de natură să-i legitimeze), fără profil și fără iradiere convingătoare. Am certat-o pe Lia Olguța Vasilescu (care spunea „tramvai” în loc de „travail”) pentru franceza ei, dar auzim acum un ministru liberal al Mediului care citește un text în engleză cu priceperea filologică a unui muncitor sezonier. Nu vreau să intru în detalii, dar dacă te gîndești la miniștrii noștri interbelici, ba, îndrăznesc să spun, chiar la primele guverne post-decembriste, cazi în depresie… Relațiile private, calculele de campanie, fudulia provincială au devenit criterii supreme în metabolismul guvernamental. (O mică paranteză: nu m-a deranjat faptul că dna Vasilescu nu știe franceză sau că dl Costel Alexe nu știe engleză; mă deranjează tupeul țanțoș al ambilor de a vorbi, nefiind obligați, în idiomuri de care n-au habar. E o formă de impostură, care nu garantează calitatea umană necesară pentru a administra o țară.)

Alte comorbidități? Prostia volubilă (extinsă la nivel planetar) și carierismul inerțial, în cheie finuț găunoasă ca la Tăriceanu, nătîng-ostășească precum la Cataramă (o adevărată mobilă gînditoare) sau zglobiu pubertară ca la Ponta. Nu încetez să mă mir și de suficiența inexpresivă a dlui Barna. Evident, lista e mult mai lungă. Am mai invitat, cîndva, cititorii să consulte fișele biografice ale parlamentarilor noștri, pentru a lua notă de „anvergura” celor care ne conduc. Nu mai vorbesc de „flexibilitatea” autohtonă a politicienilor. De curînd, am aflat că partidul (fatalmente „umanist”) inventat de dl Dan Voiculescu a absorbit vechi cadre din alte partide, pe a căror pricepere și consecvență ne putem baza: Teodor Meleșcanu (pentru a cărui vitalitate nu există niciodată pe piață destule partide bune de testat), geniala oratoare Maria Grapini, neobosita Grațiela Gavrilescu (fost, între multe altele, viceprim-ministru al inenarabilei Viorica Dăncilă) sau Cătălin Harnagea, un fel de Mata Hari de Dîmbovița, cu mari realizări profesionale, despre care însă nu poate vorbi, căci sînt secrete… O dată mai mult, simțul pentru oameni al „profesorului” Voiculescu se dovedește… Intact.

Nu mai am putere să inventariez toate simptomele comorbidităților naționale. România seamănă tot mai mult cu o clinică, în criză de paturi, ventilatoare și saloane de terapie intensivă. După Primul Război Mondial, minunatul P.P. Carp știuse să ofteze profetic: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni!”. Dar dacă ne moare și norocul?

 

P.S. Tocmai încheiasem acest articol cînd am descoperit pe net că „mii de români” cer demiterea Andreei Esca de la postul de televiziune unde lucrează. E vorba de un „grup anticovid”, supărat că celebra știristă a făcut propagandă interesată pentru știri false. Iată, în sfîrșit, o probă de gîndire civică valahă! Andreea Esca este un caz rar, în presa noastră, de prestație decentă, cuviincioasă, non-agresivă, impecabilă profesional. Vorbește corect românește, nu se dă mare, nu caută să facă tapaj cu orice preț. Așadar: afară! Poporul suveran nu înghite asemenea fasoane! Și se bate, gata de sacrificiu, pentru binele nației. N-am ce comenta. Mi-e mai la îndemînă să citez o vorbă a lui Cioran: „Sîntem copți ca să dispărem!”.