Deși au trecut treizeci și unu de ani de regim democratic, România n-are încă o experiență prea pozitivă a coalițiilor guvernamentale „adevărate”. Înțeleg prin „adevărate” acele coaliții formate din partide care au ponderi comparabile și negociază serios, nu cele formate conjunctural de un partid dominant și niște acoliți, așa cum a fost alianța dintre PSD și ALDE din ultimii ani.

Pînă în 1996, am avut „patrulaterul roșu”, format de PSD (numit pe atunci FDSN) cu partide național-comuniste, precum PRM, PSM sau PUNR. Această coaliție sinistră a fost înlocuită de alianța dintre Convenția Democratică (ea însăși formată din mai multe partide și organizații civice, dintre care cea mai importantă era Alianța Civică) și strămoșul PD-ului, numit pe atunci FSN. Istoria a înregistrat-o ca pe un eșec, avînd în vedere desele scandaluri din coaliție, deciziile contradictorii, lipsa unei conduceri ferme. Economia, obligată la reforme amînate pînă atunci, se prăbușea, șomajul și inflația băteau record după record. Totuși, a fost prima guvernare care a încercat să aplice consecvent un program reformist și pro-occidental. Nu întîmplător, în 1999, Uniunea Europeană a acceptat să înceapă cu România negocierile de aderare.

A urmat guvernarea cvasimonocoloră a lui Adrian Năstase, cu un PSD dominant. Acesta nu s-a mai putut alia cu PRM, avînd în vedere negocierile cu UE, și a fost susținut discret în Parlament de UDMR și, pînă la un punct, și de PNL. Orice s-ar spune, a fost o guvernare eficientă sub raport economic, obligată de UE să amelioreze legislația (de exemplu, dezincriminarea homosexualității sau înființarea DNA). N-a reformat de dragul reformei, ci din necesitate. A fost însă stabilă și relativ eficientă. Ceea ce nu se poate spune despre diferitele coaliții de guvernare formate în cele două mandate prezidențiale ale lui Traian Băsescu. Alianța D.A. n-a durat de facto mai mult de doi ani, asta după ce inițial ea trebuise să recurgă la „soluția imorală – atragerea partidului minuscul al lui Dan Voiculescu în barca guvernării. (Vă amintiți, poate, că deja în 2007, de Anul Nou, cînd România intra în UE, s-au ținut două mitinguri separate: la unul vorbea președintele Băsescu, la celălalt – prim-ministrul Popescu Tăriceanu.) Un prim Guvern Boc a încercat în 2008 o coaliție între PDL și PSD, eșuată în cîteva luni. Apoi am avut guverne Boc minoritare, susținute pînă la un punct de UDMR, pînă în 2012. Mai departe, s-a încercat rău-famata coaliție USL dintre PNL și PSD, apărută mai mult ca reacție la Traian Băsescu decît dintr-o unitate profundă de idei dintre cele două partide. A capotat și ea, cînd PNL s-a despărțit de foștii aliați, intrînd în opoziție și începînd procesul de unificare cu PDL. În 2016, cîștigînd alegerile cu peste 45%, PSD n-a mai avut nevoie decît de o coaliție fictivă cu un ALDE pitic. Iar din 2019 am avut un guvern monocolor și minoritar PNL.

S-ar părea deci că variantele cele mai comune la noi sînt: 1) o dominație PSD care își mai majorează susținerea în Parlament cu unul-două partide minuscule, cu UDMR și cu grupul minorităților, și care tinde să fie stabilă, fiind adesea condusă autoritar de un lider necontestat, precum Ion Iliescu, Adrian Năstase, Liviu Dragnea; 2) o coaliție anti-PSD, de cele mai multe ori instabilă, handicapată de certuri între partide și care se poate prăbuși chiar înainte de termen, cum s-a întîmplat în 2012.

În plus, se pare că ghinionul urmărește coalițiile anti-PSD: în 1996-2000, au fost urgențele unei reforme mult întîrziate de guvernul precedent; în 2009-2010, a lovit criza economică mondială; în 2021, cînd partidele de centru-dreapta revin la putere, nu vom scăpa de pandemie, iar criza economică rezultată ne va afecta încă ani de aici înainte. În schimb, guvernările PSD au beneficiat mai întotdeauna de o situație globală și europeană favorabilă. Asta și explică – măcar parțial – de ce, cînd au ajuns la putere, au făcut-o la scoruri bune, precum în 2000, în 2012 sau în 2016, după guvernul tehnocrat, dar chiar și acum, în 2020, cînd, în pofida așteptărilor multora, au reușit să rămînă cel mai mare partid din România, deși au pierdut guvernarea, neavînd cu cine se alia.

Acum avem din nou o coaliție anti-PSD: PNL – USR-PLUS – UDMR. Va fi ea mai solidă și mai eficientă decît au fost coalițiile în trecut? Vor fi respectate înțelegerile? Răfuielile inter- și intra-partide vor fi limitate? Liderii acestei coaliții noi vor fi înțelepți? Ar trebui. Căci oricum norocul, deocamdată, nu-i de partea ei.