● Nicolae Iorga (O călătorie în Țara Hațegului, 1906): „În numele zeilor păgîni, cărora v-ați închinat fără izbîndă, pace vouă, strămoși biruiți, cari ați lăsat ca o moștenire de nenoroc asupra neamului ce a pornit de la voi, asupra neamului care în preajma lui Decebal nesupusul a iobăgit cu trupul pînă ieri, ca să nu fie slobod cu sufletul nici pînă în această zi, cînd vă pomenesc numele în taina cruntă a pădurii voastre.“ Am auzit, pentru prima dată, acest tulburător text, recitat de Constantin Noica, într-o seară, la Păltiniș. Ce amestec de „fatalism“ nevindecabil, „fundamentalism“ al tradiției și necruțător „realism“ istoric! Nenorocul e, simultan, blestem și balsam, „glorie“ shakespeariană, ghinion originar și dramă monumentală. Dar, peste toate, condeiul de mare prozator al lui Nicolae Iorga!

● În efortul, destrămător, de a pune ordine în arhiva proprie, am găsit o foaie, datată 21 mai 1998, cu un citat din testamentul politic atribuit Cardinalului de Richelieu. E vorba de sfaturi adresate oricărui „șef“, privind atitudinea optimă față de consilierii săi pentru relații publice. Mă gîndesc că „documentul“ mi-a fost pus, cu apropo, pe biroul de la Externe, ca să mă port cum trebuie cu purtătorii de cuvînt ai instituției. Nu mai țin minte contextul, dar mi se pare lăudabil ca un funcționar public să citească din Richelieu și să nu ezite să mi împărtășească și mie rodul lecturii sale. Iată textul – util, cred, oricărui conducător de azi, în relația sa cu sfătuitorii din preajmă: „Majestatea Voastră, alegîndu-și consilierii, are datoria de a le crea condițiile în care ei să poată munci pentru măreția și și fericirea Regatului Vostru. În acest scop, e nevoie de patru lucruri importante: primul este ca Majestatea Voastră să aibă încredere în ei, iar ei să o știe. Al doilea este ca Voi să le ordonați să vorbească liber și să îi asigurați că pot s-o facă fără teamă. Al treilea este ca Voi să-i tratați un pic mai liber, iar ei să fie siguri că serviciile lor nu vor rămîne fără recompensă. Al patrulea este ca Voi să le dați autoritate și să-i susțineți atît de deschis, încît să fie siguri că n-au a se teme nici de bîrfeli și nici de forța celor ce-ar voi să-i piardă.“ Ceea ce textul expediază cam rapid, după părerea mea, este episodul alegerii consilierilor, după criterii care, în cuprinsul textului, par subînțelese. Toate sfaturile adresate Majestății Sale își pierd relevanța dacă Majestatea Sa se înconjoară de sforari incompetenți, de inși care nu se disting decît prin vanitate și interes privat, de sicofanți blegi sau de infractori țanțoși.

● Mario Vargas Llosa (Civilizația spectacolului, Humanitas, 2017): „Granița care despărțea, prin tradiție, jurnalismul serios de cel de scandal a devenit tot mai laxă, s-a umplut de breșe, iar în multe cazuri chiar a dispărut, ajungîndu-se în prezent pînă acolo încît e greu să mai faci diferența între diversele medii de informare. Fiindcă una dintre consecințele transformării divertismentului și distracției în valoare supremă a unei epoci e aceea că, în zona informației, se produce, pe nesimțite, o răsturnare greu de sesizat a priorităților: știrile ajung să fie importante ori secundare mai ales – sau, uneori, exclusiv – nu atît pentru însemnătatea lor politică, economică, socială și culturală, cît pentru caracterul lor de noutate, de surprinzător, neobișnuit, scandalos și spectaculos. Fără să-și fi propus așa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcția culturală dominantă, caută ca, informînd, să distreze și să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiționale, este proliferarea presei light, ușoară, simplă, superficială și distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemînă informații scandaloase, le fabrică ea însăși.“ No comment! 

P.S. Pe forumuri și în felurite „contribuții“ din presa vorbită sau scrisă, am primit, de-a lungul anilor, o sumedenie de înjurături care, dacă aș fi fost mai slab de înger, mi-ar fi suspendat definitiv dorința de a scrie, de a mă manifesta public într-un fel sau altul. Mi-au trebuit consistente resurse de stoicism, resemnare, smerenie și umor ca să nu mă opresc. E drept, s-a întîmplat să fiu răsplătit și cu bune cuvinte, cu prietenească solidaritate, cu bună cuviință. Și le mulțumesc tuturor celor care m-au onorat cu astfel de încurajatoare mesaje. Dar țin să fac o specială mențiune pentru cei puțini, foarte puțini, care îmi scriu cu titlu personal, fără măcar să-mi dea șansa să le răspund direct: îmi trimit o scrisoare caldă, generoasă, dar nu-și dau decît numele, fără adresă, așadar fără să aștepte o reacție pe măsură. Așa mi-a parvenit, de curînd, la redacția Dilemei vechi, o misivă a doamnei Liliana Szasz, însoțită de un articol din Glasul Maramureșului, semnat de dl Gheorghe Pârja. Le mulțumesc amîndurora și mă întreb dacă nu cumva cei mai importanți prieteni nu sînt tocmai aceia pe care nu-i vei întîlni niciodată față către față…