Cîteva întrebări despre autoritatea morală

Publicat în Dilema Veche nr. 912 din 30 septembrie – 6 octombrie 2021
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg

Uneori, des, adică mai tot timpul, lucrurile se amestecă în politica şi publicistica românească în aşa fel, încît peisajul moral în care ne mişcăm devine una selva oscura... În ultima vreme, de pildă, s-a repus pe tapet problema autorităţii morale a unor jurnalişti sau a unor „intelectuali publici“, în al căror trecut se pot descoperi oarecari pete, mari, mijlocii sau mici. În acest context, apar ca inevitabile următoarele întrebări:

1. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, n-a făcut nici un gest de opoziţie faţă de dictatură să gesticuleze amplu pe scena publică de-acum, etalînd ţîfne, radicalităţi şi îndrăzneli de care n-a făcut uz înainte?

2. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, s-a comportat obedient şi omagial cu regimul comunist să practice astăzi un discurs anticomunist vehement?

3. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, a făcut compromisuri de un fel sau de altul să mai aibă opinii politice în ziua de azi?

Cu aceste întrebări, luate ca punct de plecare, se poate alcătui un sofisticat tratat de etică. Cititorul va înţelege că n-am de gînd să livrez într-un articol de gazetă substanţa unui astfel de tratat. Voi risca, totuşi, cîteva reflecții rapide. Mai întîi, la toate întrebările de mai sus, răspunsul meu e afirmativ. Da, indiferent de comportamentul tău în vremurile anormale ale dictaturii, ai dreptul să te comporţi, în vremurile mai normale ale tranziţiei, cum crezi de cuviinţă. Laşitatea dinainte nu te condamnă la laşitate perpetuă, înregimentarea speriată dinainte nu-ţi interzice, astăzi, să-i taxezi drastic pe cei care te-au terorizat, absenteismul politic sau minciuna ipocrită de ieri nu-ţi iau dreptul să devii, azi, un cetăţean autentic, cu opinii şi atitudini intens asumate. Dacă toți românii ar trebui să-şi plătească somnolenţa pre-revoluţionară cu o „decentă“ somnolenţă post-revoluţionară, nu ne-ar mai rămîne decît plăcerea discutabilă de a defila mioritic pe plaiuri abstracte. Ba mai mult. Tocmai cei care au fost umiliţi de vechiul regim, cei care au fost puşi în situaţia să abdice de la demnitatea proprie, prin metodele sîngeros-perfide ale poliţiei politice, tocmai ei au dreptul să fie, astăzi, mai furioşi decît alţii. Pentru că au fost desfiguraţi, au o motivaţie în plus să acuze dezlănţuit. Pentru că au fost constrînşi să ofere tot ce era mai rău în ei, pot simţi acum nevoia, compensatorie, de a aduce la rampă, fie şi răstit, partea lor bună sau, măcar, nevoia lor de bine. Această convertire la normalitate poate avea, e drept, în unele cazuri, subterane impure. Că unii devin vocali pentru a se recompune dinaintea conştiinţei proprii se poate accepta. Mai trist e cînd noua „angajare“ publică nu e decît strategia optimă a unei în sfîrşit posibile parveniri politice şi morale, sau cînd curajul civic recuperat cu oarecare întîrziere nu e decît curajul destins al celui care se bizuie pe absenţa oricărui risc. Greu de acceptat e și cazul celor care, destul de cuminței sub dictatură sau supuși, ca mai toată lumea de-atunci, unor hărțuieli mai mult sau mai puțin dezonorante, se străduiesc, dintr-odată, să-și confecționeze, retroactiv, un portret nu doar „decent“, ci și vitejesc! Orice speriat se recompune ca Havel sau ca Michnik.

Dar faptul că asemenea derapaje sînt posibile nu trebuie să ne transforme în inchizitori. Într-o ţară cît de cît normală, în vremuri cît de cît normale, nimănui nu i se poate lua dreptul la conduită, chiar dacă are în spinare o colecţie de eşecuri şi demisii inavuabile. Invocarea „drepturilor“ nu are ce căuta aici. Ceea ce vrem să legiferăm printr-un sever discurs exclusivist trebuie lăsat în seama conştiinţei individuale. Se vor găsi, poate, unii care, ştiindu-se scadenţi moralmente înainte de 1989, vor alege, în noul context, un ton mai discret, mai puţin erectil. Îi vom privi cu respectul cuvenit. Dar asta nu înseamnă că îi vom delegitima pe ceilalţi, înclinaţi, temperamental, spre postură monumentală şi glas mare. În joc nu e nici dreptul lor, nici legitimitatea lor. În joc e, cel mult, credibilitatea lor, a cărei responsabilitate le revine, însă, integral.

Pînă aici, lucrurile mi se par relativ clare. Ceea ce, desigur, nu anulează unele, persistente, nedumeriri. Iată, de pildă, trei întrebări, cred, legitime:

1. De ce eventualele episoade stingheritoare din biografia cuiva nu ies pe piaţă decît cînd insul cu pricina devine antipatic sau chiar incomod, politic? E asta limpezire a trecutului sau o banală răfuială de gaşcă?

2. De ce trecerea de la compromisul de sub comunism la anticomunismul făţiş e socotită imorală, în vreme ce „consecvenţa“ în rău, respectiv încăpăţînarea de a lăuda şi azi, impenitent, binefacerile dictaturii şi geniul politic al lui Ceauşescu, nu supără pe nimeni? Care va să zică, scatofagia impusă e o crimă, iar scatofagia voluntară şi continuată pînă azi e eroică.

3. De ce cîte o pagină concesivă, căznit omagială, a unui publicist oarecare e infamantă şi un vagon de hîrtie maculată marca Adrian Păunescu ni-l aduce pe protagonist, în glorie, pe soclul unuei statui în Grădina Icoanei? Şi, în general, de ce tot soiul de bad guys, vajnici slujitori ai oficialității comuniste, au devenit the good guys ai presei „democratice“? (...)

(Variantă a unui text din 2008, readusă în atenția celor care mă acuză că bombăn justițiar gesticulația post-revoluționară a unor foști „rezistenți (doar) prin cultură“. Nu mă socotesc îndreptățit să practic o asemenea intransigență. Dovada: rîndurile de mai sus.)

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.