Cîteva întrebări despre autoritatea morală

Uneori, des, adică mai tot timpul, lucrurile se amestecă în politica şi publicistica românească în aşa fel, încît peisajul moral în care ne mişcăm devine una selva oscura... În ultima vreme, de pildă, s-a repus pe tapet problema autorităţii morale a unor jurnalişti sau a unor „intelectuali publici“, în al căror trecut se pot descoperi oarecari pete, mari, mijlocii sau mici. În acest context, apar ca inevitabile următoarele întrebări:

1. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, n-a făcut nici un gest de opoziţie faţă de dictatură să gesticuleze amplu pe scena publică de-acum, etalînd ţîfne, radicalităţi şi îndrăzneli de care n-a făcut uz înainte?

2. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, s-a comportat obedient şi omagial cu regimul comunist să practice astăzi un discurs anticomunist vehement?

3. Are dreptul cineva care, înainte de 1989, a făcut compromisuri de un fel sau de altul să mai aibă opinii politice în ziua de azi?

Cu aceste întrebări, luate ca punct de plecare, se poate alcătui un sofisticat tratat de etică. Cititorul va înţelege că n-am de gînd să livrez într-un articol de gazetă substanţa unui astfel de tratat. Voi risca, totuşi, cîteva reflecții rapide. Mai întîi, la toate întrebările de mai sus, răspunsul meu e afirmativ. Da, indiferent de comportamentul tău în vremurile anormale ale dictaturii, ai dreptul să te comporţi, în vremurile mai normale ale tranziţiei, cum crezi de cuviinţă. Laşitatea dinainte nu te condamnă la laşitate perpetuă, înregimentarea speriată dinainte nu-ţi interzice, astăzi, să-i taxezi drastic pe cei care te-au terorizat, absenteismul politic sau minciuna ipocrită de ieri nu-ţi iau dreptul să devii, azi, un cetăţean autentic, cu opinii şi atitudini intens asumate. Dacă toți românii ar trebui să-şi plătească somnolenţa pre-revoluţionară cu o „decentă“ somnolenţă post-revoluţionară, nu ne-ar mai rămîne decît plăcerea discutabilă de a defila mioritic pe plaiuri abstracte. Ba mai mult. Tocmai cei care au fost umiliţi de vechiul regim, cei care au fost puşi în situaţia să abdice de la demnitatea proprie, prin metodele sîngeros-perfide ale poliţiei politice, tocmai ei au dreptul să fie, astăzi, mai furioşi decît alţii. Pentru că au fost desfiguraţi, au o motivaţie în plus să acuze dezlănţuit. Pentru că au fost constrînşi să ofere tot ce era mai rău în ei, pot simţi acum nevoia, compensatorie, de a aduce la rampă, fie şi răstit, partea lor bună sau, măcar, nevoia lor de bine. Această convertire la normalitate poate avea, e drept, în unele cazuri, subterane impure. Că unii devin vocali pentru a se recompune dinaintea conştiinţei proprii se poate accepta. Mai trist e cînd noua „angajare“ publică nu e decît strategia optimă a unei în sfîrşit posibile parveniri politice şi morale, sau cînd curajul civic recuperat cu oarecare întîrziere nu e decît curajul destins al celui care se bizuie pe absenţa oricărui risc. Greu de acceptat e și cazul celor care, destul de cuminței sub dictatură sau supuși, ca mai toată lumea de-atunci, unor hărțuieli mai mult sau mai puțin dezonorante, se străduiesc, dintr-odată, să-și confecționeze, retroactiv, un portret nu doar „decent“, ci și vitejesc! Orice speriat se recompune ca Havel sau ca Michnik.

Dar faptul că asemenea derapaje sînt posibile nu trebuie să ne transforme în inchizitori. Într-o ţară cît de cît normală, în vremuri cît de cît normale, nimănui nu i se poate lua dreptul la conduită, chiar dacă are în spinare o colecţie de eşecuri şi demisii inavuabile. Invocarea „drepturilor“ nu are ce căuta aici. Ceea ce vrem să legiferăm printr-un sever discurs exclusivist trebuie lăsat în seama conştiinţei individuale. Se vor găsi, poate, unii care, ştiindu-se scadenţi moralmente înainte de 1989, vor alege, în noul context, un ton mai discret, mai puţin erectil. Îi vom privi cu respectul cuvenit. Dar asta nu înseamnă că îi vom delegitima pe ceilalţi, înclinaţi, temperamental, spre postură monumentală şi glas mare. În joc nu e nici dreptul lor, nici legitimitatea lor. În joc e, cel mult, credibilitatea lor, a cărei responsabilitate le revine, însă, integral.

Pînă aici, lucrurile mi se par relativ clare. Ceea ce, desigur, nu anulează unele, persistente, nedumeriri. Iată, de pildă, trei întrebări, cred, legitime:

1. De ce eventualele episoade stingheritoare din biografia cuiva nu ies pe piaţă decît cînd insul cu pricina devine antipatic sau chiar incomod, politic? E asta limpezire a trecutului sau o banală răfuială de gaşcă?

2. De ce trecerea de la compromisul de sub comunism la anticomunismul făţiş e socotită imorală, în vreme ce „consecvenţa“ în rău, respectiv încăpăţînarea de a lăuda şi azi, impenitent, binefacerile dictaturii şi geniul politic al lui Ceauşescu, nu supără pe nimeni? Care va să zică, scatofagia impusă e o crimă, iar scatofagia voluntară şi continuată pînă azi e eroică.

3. De ce cîte o pagină concesivă, căznit omagială, a unui publicist oarecare e infamantă şi un vagon de hîrtie maculată marca Adrian Păunescu ni-l aduce pe protagonist, în glorie, pe soclul unuei statui în Grădina Icoanei? Şi, în general, de ce tot soiul de bad guys, vajnici slujitori ai oficialității comuniste, au devenit the good guys ai presei „democratice“? (...)

(Variantă a unui text din 2008, readusă în atenția celor care mă acuză că bombăn justițiar gesticulația post-revoluționară a unor foști „rezistenți (doar) prin cultură“. Nu mă socotesc îndreptățit să practic o asemenea intransigență. Dovada: rîndurile de mai sus.)