Cine sînt oamenii normali?
Ce este o normă? Cînd spunem că ceva sau cineva este „normal“ sau în normă, sau în regulă? De exemplu, temperatura „normală“ a corpului omenesc este de 37 de grade Celsius. Înseamnă că majoritatea oamenilor au această temperatură și că cei care nu o au – excepțiile – sînt bolnavi. Observăm că aici anormalul și minoritatea coincid. Dar există și situații diferite: temperatura „normală“ a lunii mai la noi este de, să zicem, 15 grade Celsius. Presupune asta că majoritatea zilelor au această temperatură? Nicidecum. Dimpotrivă, majoritatea lor nu au temperatura respectivă, ba chiar s-ar putea ca foarte puține zile s-o aibă. Aici norma sau regula se obține printr-o medie, ceea ce face ca majoritatea cazurilor să aparțină excepțiilor. De data aceasta anormalitatea coincide cu majoritatea cazurilor, nu cu minoritatea, iar regula e minoritară.
Să luăm arta. Ce e normalitatea în artă? Este ea dată de majoritatea operelor sau numai de o mică minoritate – capodoperele? Dovada că cea de-a doua alternativă e cea justă o vedem dîndu-ne sema că, de-a lungul timpurilor, tocmai operele zise excepționale au devenit norma: de asta ele au fost luate ca model, au fost imitate, dezvoltate, au inspirat alte opere. Un tablou de Caravaggio sau de Rafael au dat norma în pictură secole de-a rîndul, pentru baroc primul, pentru clasicism, cel de-al doilea. Iar canonul frumuseții omenești, adică norma sau regula sa universală, a fost exprimat vizual în celebra sculptură din bronz a lui Policlet din secolul V î. Chr., numită chiar așa – Canon, adică „regulă“. Or, imensa majoritate a oamenilor reali se abat, desigur, mai mult sau mai puțin, de la această normă aproape inaccesibilă; deși reali, ei sînt totuși cumva „anormali“, în vreme ce omul ideal și aproape inexistent în realitate al lui Policlet dă norma și regula.
În timpul regimului comunist, dar chiar și în postcomunism, foarte mulți dintre noi jinduiam după ceea ce numeam o „viață normală“. Asta însemna ceva ce n-aveam, care nu reprezenta deloc legea instituită de regim, ci ceva ipotetic, inexistent aproape sau foarte rar și totuși despre care știam că trebuie să dea adevărata normă a vieții omului demnă de acest nume – libertatea în primul rînd și alte drepturi. De asemenea, „normalitatea“ reclamată atît de des și astăzi în viața socială și politică de la noi nu e desigur în porția de viață primită zilnic, statistic majoritară, ci dimpotrivă, în ceea ce ne lipsește în mare parte – buna guvernanță, onestitatea politicienilor, competența, respectul față de cetățean etc. Din nou, ceea ce e excepțional reprezintă regula și ceea ce abundă formează anormalitatea. Din nou, normalul e minoritar.
O situație asemănătoare întîlnim și în etică. Majoritatea oamenilor nu sînt nici foarte buni, nici foarte răi, ci mijlocii. Oare putem spune că ei formează „normalul“, oare ei sînt aceia care dau norma umanității, așa cum majoritatea celor cu 37 de grade Celsius dă temperatura normală a corpului uman? Nicidecum. Într-adevăr, esența eticii o formează imperativele morale de tipul „iubește-ți aproapele“, „mai bine să înduri decît să comiți răul“, „tratează-l pe celălalt nu doar ca pe un mijloc, ci și ca pe un scop“ etc. E vădit că asemenea imperative sînt foarte anevoie de împlinit pentru majoritatea dintre noi în majoritatea situațiilor, spre deosebire, să zicem, de regulile de circulație, pe care majoritatea oamenilor pot să le îndeplinească ușor și chiar o fac în cele mai multe dintre cazuri (căci altminteri accidentele ar fi majoritare și circulația ar deveni imposibilă). „Traversează pe verde“ exprimă, într-adevăr, o normă majoritară, dar „iubește-ți aproapele“ – nu. Și totuși, afirmăm că imperativele morale, deși arareori îndeplinite și adesea încălcate, chiar grav, reprezintă norma și regula după care se cuvine să trăiască omul, luîndu-le drept model și dorind să se abată cît mai puțin de la ele. Se vede că aici norma stă de partea nu a abundenței, ci a rarității și că, deși e excepțională prin numărul mic de cazuri (în raport cu abaterile), în mod paradoxal ea pretinde a da regula omului demn de acest nume.
Și atunci, cine este omul „normal“? Să fie el omul mijlociu, comun, situat prin toate trăsăturile sale în partea bombată a „clopotului lui Gauss“? Sau, mai curînd, este eroul, adică specimenul singular sau oricum foarte rar – moral, artistic, politic, intelectual, religios – și pe care restul omenirii îl adoră, îl urăște, îl ascultă, îl ucide, îl contestă, îl evocă, îi preia învățăturile, dar mai ales caută să-l imite? Însă, din moment ce-l imită, înseamnă că-l consideră normă. Or, cine dă norma e normal. Prin urmare, un Buddha, un Christos, un Socrate, un Michelangelo, un Shakespeare, o Maica Tereza, un Einstein și alții, în alte registre ale eroismului – acești oameni, iar nu celelalte miliarde, sînt normalii noștri.
