În fiecare an, la Colegiul „Noua Europă“, un institut de studii avansate înființat la București cu 25 de ani în urmă, are loc selecția candidaților (români și străini) pentru bursele anului următor. Un juriu internațional invită la interviu cca 50-60 de „aspiranți“, care își prezintă proiectul de cercetare, după care se supun unei sesiuni de întrebări și răspunsuri. Am fost eu însumi, cu ani în urmă, beneficiarul unor astfel de burse la Berlin, mai tîrziu la Viena, după care s-a întîmplat să fac parte din felurite echipe de „selecționeri“ pentru candidați ai altor institute de același profil. Am, deci, oarecare experiență.

Ideea fondatoare a institutului de la București (vorbim de începutul anilor ’90) a fost alinierea cercetării științifice românești la standardele, atmosfera, deschiderea intelectuală ale lumii academice europene. Mai întîi, a) bursierii puteau să-și aleagă, în sfîrșit, temele de investigație după bunul lor plac, în funcție de strictul lor impuls profesional (și nu cum fuseseră învățați, decenii de-a rîndul, să primească „la pachet“, de la „centru“, subiectul căruia trebuiau să i se dedice), iar apoi, b) „cultura“, în sens larg, fără „prelucrări“ ideologice, triumfaliste, populiste (sub ochiul sever al cenzurii „de partid și de stat“) trebuia să-și regăsească statutul originar, libertatea, interogativitatea autentică.

Cu trecerea anilor, am constatat însă, din nefericire, că un alt tip de cenzură, mai subtilă și, întrucîtva, mai perfidă (pentru că avea manierele „libertății“), tindea să devină regula competițiilor pentru obținerea unui stagiu de cercetare în institutele de studii avansate. Simptomul „de demaraj“ al „înnoirii“ a fost decizia finanțatorilor de a stopa subvenționarea infrastructurii instituționale, mărginindu-se la subvenționarea proiectelor de studiu, cu deosebire a proiectelor „de actualitate“, relevante geopolitic, „trendy“ (minorități, gender etc.), „corecte“, adică validate de ultimile cuceriri propagandistice, de ultimele „mode“ planetare. Pe scurt, s-a decis finanțarea supei, dar nu a aragazului… Iar supa e recomandabil să fie conformă cu imperativele ideologice de ultimă oră. Consecințele acestei „rezonabile“ manevre financiare nu au întîrziat să apară. Candidații la diferitele burse de cercetare au înțeles destul de repede că, pentru a avea succes, trebuie să se „orienteze“ în funcție de context. Cu alte cuvinte, că alegerea temei trebuie să includă considerente de ordin „strategic“. Asta înseamnă că se creează premisele unei suspendări a „ideii fondatoare“ de care vorbeam la început: domeniul de investigație nu mai vine, imperativ, „de la centru“, dar vine de la ambianța „cochetă“ a momentului. Prin urmare, nu ne mai alegem liber întrebările, ci le preluăm, abil, din noua – rentabilă – morală universitară, bine hrănită de presa momentului, de revoluționara „corectitudine politică“, de „problemele“ zilei. În felul acesta, „savantul“ tradițional se transformă, pe nesimțite, într-un fel de gazetar cu ștaif, într-un „analist“ ceva mai bine mobilat, poate, decît articlierul cotidienelor, dar ancorat fidel și pedagogic în „meandrele concretului“. Cultura de tip „clasic“, mai ales cea umanistă, capătă un aer vetust, divagatoriu, dacă nu direct „evazionist“. Nu-i nimic! Reajustăm ambalajul! Dacă vrem să edităm un manuscris, proaspăt descoperit, din antichitatea creștină, nu prea avem șanse să primim sprijin financiar. Dar șansele întreprinderii noastre cresc exponențial dacă adăugăm textului un studiu introductiv intitulat „Probleme de gender în arhiva unei mînăstiri siriene de secol V“. Succesul e la îndemînă cu proiecte pe tema refugiaților (de pretutindeni, dar mai ales din țările arabe), pe tema minorităților (romi, turci, armeni, albanezi, latino, afro- ș.a.m.d.), pe tema „Balcanilor de Vest“, a relațiilor ruso-ucraineano-bucovinene, a Holocaustului, a societății civile, a manelelor etc. Proiecte despre Spinoza sau Platon? A se slăbi! Proiecte despre Psalmi sau despre relația dintre eschatologie și teologia politică (și, în genere, cercetări pe subiecte religioase) nu prea sînt eligibile, cu excepția cazurilor cînd sînt împachetate convenabil. Atenție, nu vreau să spun că subiectele oblojite de juriile „branșate“ nu merită studiate, că tensiunile politice ale lumii contemporane nu au ce căuta pe agenda interogației academice, că drama emigranților, memoria Holocaustului, psihanaliza feminismului, tribulațiile Uniunii Europene sînt teme „epuizate“! Atrag doar atenția că există pericolul unei ierarhizări simplificatoare și riscante a interogației legitime, că un proiect prost despre un subiect corect politic nu trebuie să aibă întîietate asupra unui proiect bun de cultură generală, că a opta sistematic și orbește pentru „local“, în dauna universalității, a practica gata făcutul hermeneutic în jurul unei tematici la modă sînt evoluții nocive care, pe termen lung, tind să transforme „știința“ în ceva de genul „breaking news“ și bibliotecile în arhive gazetărești. În plus, a aborda un subiect grav dintr-o perspectivă „lucrativă“ e a-l compromite, a-l minimaliza, a mima ipocrit un interes științific și uman pe care, în realitate, nu îl ai…

Admit că s-ar putea să greșesc. Că sînt pe cale să devin „expirat“, că „lumea mea“ e pe cale de extincție. Nu e cine știe ce. S-a mai întîmplat. Se întîmplă tot timpul. Partea agreabilă e că, în asemenea situații, pînă și extincția devine o experiență instructivă. Ba chiar vag voluptuoasă.

P.S. Normal este ca, atunci cînd simți că nu mai aparții timpului tău, să faci un pas înapoi. Profit, așadar, de ocazie, pentru a renunța – cel puțin deocamdată – la orice prestație publică (articole, interviuri, conferințe, colocvii etc.). Păstrez doar rubrica de la Dilema veche, din loialitate față de un proiect la care am pus umărul. Decizia mea e un minim semn de consecvență, pentru care apelez la înțelegerea cititorilor mei, cîți vor mai fi fiind…