Mă declar vinovat. Am fost printre cei cîţiva fondatori ai Grupului de Dialog Social, dar, după înfiinţare, l-am frecventat sporadic, iar de cîţiva ani buni – aproape deloc. Nu am, deci, acoperirea necesară pentru a mă dezlănţui critic: am statutul incert al celui care nu e nici în afară, nici înăuntru şi, prin urmare, nu poate judeca, în detaliu, activitatea „colegilor“ săi şi evoluţia în timp a comunităţii lor. Cred că mă pot pronunţa, totuşi, asupra eficienţei Grupului. Obiecţii am avut încă de timpuriu şi le-am formulat, fără prea mare ecou, ori de cîte ori am avut ocazia. Admit, totuşi, că, mai ales în anii ’90, Grupul a jucat un rol public notabil. A fost, pentru mulţi, un reper pentru diferitele guverne – un interlocutor antipatic, dar inconturnabil, pentru opoziţie – un spaţiu de dezbatere necesar. Revista 22 va rămîne, în istoria presei româneşti post-decembriste, drept o publicaţie consistentă, slujită de condeie şi minţi viguroase.
Inevitabil, Grupul a avut şi derapaje de tot soiul, s-a putut înşela într-un moment sau altul şi a riscat, uneori, să devină – aceasta a fost întotdeauna principala mea obiecţie – un fel de „club select“, în care membrii se întîlneau regulat pentru a-şi savura consensul. Gîndit ca grup de reflecţie şi cercetare, s-a angajat, adesea, politic, cu oarecari excese de entuziasm… De la o vreme însă, relieful şi prestigiul Grupului, aura lui de fanion al „societăţii civile“ s-au diminuat simţitor. Din punctul meu de vedere, el nu mai are un statut limpede şi o structură fermă, nu mai are o conştiinţă clară a ţelurilor şi procedurilor proprii şi, mai ales, are o componenţă confuză, amorfă, fără definiţie inteligibilă. Trăieşte din amintiri şi din onorabilitatea cîtorva nume, a preşedintelui lui, dl Radu Filipescu, de pildă. Pe scurt, dacă se ia în serios, Grupul are nevoie – ca toate instituţiile ţării – de o urgentă reformă.
Nu pot intra în amănunte, nu pot angaja, în cîteva rînduri, o analiză riguroasă a situaţiei. Mă voi opri doar la problema componenţei. Căci un grup nu se poate alcătui şi nu poate funcţiona prin juxtapunerea unor crase incompatibilităţi, printr-o aglomerare de inşi incluşi, fără criterii, în schema lui. Nu e vorba ca toţi să fie de acord între ei, nici să aibă neapărat aceeaşi anvergură. Dar stilul „vraişte“ e grav dăunător. El atestă, de fapt, confiscarea instituţiei de o adunătură conjuncturală, bazată pe interese, pile, amiciţii şi ambiţii, fără legătură cu proiectul originar. Aşa se ajunge ca, de exemplu, indivizi a căror evoluţie personală a dus în cu totul altă direcţie decît cea a „acţiunii civice“ şi a analizei nepărtinitoare să continue a face parte din Grup, prin pură inerţie. Alţii – mediocri intelectualmente, surescitaţi mediatic, roşi de vanităţi paranoice, ocupaţi de dimineaţa pînă seara cu lustruirea statuii proprii, autori de interminabile „comunicate“ gongorice – au aerul că reprezintă grupul, vorbesc neîntrebaţi şi nemandataţi în numele lui, folosindu-l ca pe o rampă de lansare pentru micul lor delir „revoluţionar“. Iar Grupul tace timid, acceptînd postura victimei inocente şi speriate. Alţii, în sfîrşit, sînt aduşi „înăuntru“ prin mărunte complicităţi „amicale“ şi iau apartenenţa la Grup ca pe o insignă „fină“, bună de afişat pe piaţa mondenă. Dacă e să fiu întrebat, GDS ar trebui să se autodizolve şi să se reinstituie pe baza unor criterii de admisie categorice. Aş invoca trei:
1. Pot deveni membri GDS persoane care, înainte de 1989, au făcut dovada unei cît de modeste iniţiative civice. Nu mă gîndesc strict la marii disidenţi, ci şi la oameni care, la un moment dat, asumînd unele riscuri, au făcut fie şi un singur gest de curaj, de rezistenţă la arbitrarul sistemului. Un asemenea gest le conferă calificarea morală necesară pentru a participa la dezbaterea civică de azi.
2. Pot deveni membri GDS şi persoanele care, fără a putea invoca vreo activitate civică înainte de 1989, au devenit, după Revoluţie, prezenţe marcante ale vieţii publice prin angajamentul lor social, prin clarviziune şi onestitate politică, prin independenţa lor intelectuală.
3. Pot deveni membri GDS personalităţi care, neîncadrabile la punctele 1 şi 2, pot avea, prin soliditatea lor profesională, prin ecoul public al prestaţiei lor ştiinţifice sau culturale, prin autoritatea lor, opinii cu o anumită greutate într-un domeniu sau altul. Nu pot fi membri GDS persoanele cu funcţii şi demnităţi publice, cîtă vreme îşi exercită mandatul. Nu există compatibilitate între un organism non-guvernamental şi feluritele segmente ale puterii sau ale organizaţiilor de partid.
Aş invita pe fiecare din actualii membri GDS să ia aceste trei posibile criterii drept punct de plecare pentru un examen al legitimităţii lor „gedesiste“. Şi dacă nu pot ilustra nici unul din cele trei puncte, să facă gestul nobil al unei retrageri onorabile. Ar fi un început de reaşezare.