Multe! Am un amplu inventar de argumente: profesionale, politice, psiho-fizice, contextuale, private, destinale și cîte și mai cîte, cu care eu însumi nu sînt întru totul lămurit. Nu vreau să mă victimizez. Toți trecem, la o vîrsta sau alta (dar mai cu seamă la vîrstele tîrzii), printr-o acută tendință de abandon, de izolare, de răgaz evaluator. Toți avem nevoie, într-o situație sau alta, de un episod (în principiu firesc) de ieșire din vîrtej, de experiența unei (igienice?) „dez-lumiri“, a unei dez-legări din imediat (înaintea marelui dez-nodămînt), de recuperarea unui orizont distinct de cel în care am trăit pînă mai ieri. Aș spune chiar că nu e bine să fim „scutiți“ de penumbra unei asemenea crize și de potențialul ei restaurator: un pas înapoi și o șansă de reașezare cuminte în soarta proprie…

N-aș insista, poate, asupra motivațiilor care m-au dus spre decizia anunțată în articolul meu de săptămîna trecută dacă, pe diverse site-uri, n-ar fi apărut – probabil și din vina mea – o derutantă simplificare a mesajului meu. Articolul („Cercetare academică, jurnalism, corectitudine politică“) era o reacție melancolică la ultima sesiune de selecție a noii serii de bursieri pentru programul 2019-2020 al Colegiului „Noua Europă“. Abia într-un post-scriptum îmi exprimam intenția de a mă retrage din viața publică, în ideea că incapacitatea mea de adaptare la noul „stil“ al cercetării academice ar putea fi un semn de defazare, un simptom al înstrăinării mele de „lumea nouă“, o alunecare – inevitabilă – în condiția de „expirat“. Ergo: pas înapoi! Dar „corectitudinea politică“ impusă, de ceva timp, științelor umaniste (de pretutindeni) nu epuizează nici pe departe „arheologia“ retragerii mele. Colegiul „Noua Europă“ împlinește, anul acesta, 25 de ani de existență. E, pentru mine, cea mai însemnată reușită a unor străduințe instituționale de natură să alinieze viața academică autohtonă la „moravurile“ și beneficiile vieții academice europene. Împreună cu o mînă de colegi solidari, am construit un institut independent, menit să ofere savanților români (mai ales celor tineri) o ambianță de lucru normală, un punct de sprijin local, pentru nevoi și instrumente pe care, altfel, erau siliți să le caute în străinătate. Curînd după înființare, s-au înscris în proiectele noastre și cercetători străini, am fost premiați, în 1998, de un important juriu european (președinte Ralf Dahrendorf), am contribuit – în domeniul științific – la „politica de vecinătate“ a Uniunii Europene, valorificînd amplasamentul nostru în preajma unor teritorii încă „neintegrate“: Balcanii de Vest, bazinul Mării Negre, Bucovina, Ucraina, Moldova de peste Prut. Pe scurt, nu aveam motive să mă răfuiesc cu un Institut de Studii Avansate încă unic în România, chiar dacă observam că o nouă ideologie globală tinde (riscă) să-i deformeze programul. Ceea ce nu înseamnă că NEC („New Europe College“) și-a pierdut rostul și perspectivele. Dimpotrivă. Se confruntă doar cu o nouă provocare și își găsește, în noul context, o nouă, inovatoare justificare.

Cît despre variile motive care mă îndeamnă, astăzi, să mă retrag de pe scenă, să schimb – vorba lui Eminescu – „dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume“, ele sînt mult mai numeroase și mai complicate, unele banale, altele tainice, unele dramatic-transcendente, altele cotidian-meschine, unele stimulînd combativitatea, altele demobilizatoare, cu efect inhibitoriu asupra oricărei iluzii și speranțe…

Într-un cuvînt, aș spune că înțeleg tot mai puțin țara în care m-am născut, istoria ei, populația ei, dar la fel de puțin înțeleg planeta întreagă, semințiile ei „glorioase“, purtătoare de flamură, evoluția ei, balansînd periculos între utopie și apocalipsă. Mă deprimă să văd cum Bulevardul Champs-Élysées e vandalizat de „vestele galbene“ („En jaune et contre tous!“ sună unul dintre sloganurile „revoltaților“). Mă sperie să aflu că prim-ministrul francez promite o restaurare a celebrei catedrale Notre-Dame „adaptată“ concepțiilor contemporane („o spirală modernă“, de pildă…). Nu prea mai știu cum e cu democrația, cînd văd ce rezultate a dat în SUA (dar și la noi), sau în Marea Britanie, unde analizele post-factum ale referendumului pentru Brexit arată că un mare număr de votanți nu știau ce votează. Mă îngrijorează discursurile fudul antieuropene de prin părțile noastre (dar nu numai), dar și unele derapaje birocratice și ideologice ale UE. Nu pricep cum prima putere a lumii (deocamdată…) livrează la liber arme ucigașe, astfel încît tot soiul de tineri nărăvași își împușcă, prin școli, colegii și profesorii, mai abitir decît teroriștii. Și, ca să revin la țărișoară, mă uit perplex cum de-alde Dragnea, Ghiță, Pleșoianu, Rădulescu-Mitralieră“ (care și-a schimbat porecla în renume), șturlubaticul Bacalbașa, Nicolicea, Grapini, Codrin Ștefănescu & Co. au ajuns vedete ale vieții publice, alături de gazetari și „analiști“ politici care, de ani întregi, ne dăscălesc mediocru, seară de seară, organizînd false „dezbateri politice“, în care se vorbește ca la ușa cortului: „ești urît și prost!“, „căcărează băsistă“, „dobitoc“, „porc“ „mitocan“ „jigodii“, „javre“, „să muriți în chinuri!“, „am poze cu tine făcînd sex anal!“ ș.a.m.d. Nu-mi rămîne decît să răspund și eu cu aceeași monedă (pentru a mă face înțeles de „experți“): M-am săturat să văd în fruntea țării și în presă derbedei și țoape, golani țanțoși, oameni care nu se pot legitima prin nici o ispravă, în afara comportamentului lor grotesc și a unei cariere de periferie. Pe de altă parte, admit și o pre-senilă obnubilare a capacităților mele de acomodare. În fond, viața e vastă, complexă, greu previzibilă. Poți ajunge în situațiuni paradoxale: scrii un memoriu către șeful statului, într-un moment în care și tu, și nevastă-ta erați invitați să lucrați, în diverse fabrici, ca muncitori necalificați, pentru că vă pregăteați să dărîmați, transcendental, regimul. Ei bine, gestul acesta moralmente nedemn este înfierat în studioul de televiziune al unui vechi colaborator al Securității și sub privirea aspră a unei doamne a cărei educație politică s-a petrecut în preajma titanului Vadim, evident mult mai harnic și mai talentat decît tine în materie de ode omagiale.

Oricum, se dovedește, iarăși și iarăși, că intelectualii sînt pegra societății, sabotori ai idealurilor proletare („Noi muncim, nu gîndim!“, la care, mai nou, pare să se alinieze și sloganul „Noi gătim, nu gîndim!“…). Profesorul nostru, al „elitiștilor“, a fost Silviu Brucan (fapt dovedit de o poză mereu reluată, în care apar pletele prietenului meu Sorin Dumitrescu, cu o săgeată lămuritoare deasupra capului, care îl desemnează ca fiind eu). Una peste alta, nu-mi rămîne decît să mă retrag. Nu găsesc mai nimic de votat, nu mai pricep finețurile politice, nu mai știu să fac diferența dintre „mentorul“ Iulian Vlad (al lui Cozmin Gușă) și Filiala MI6 de la Păltiniș, deconspirataă de generalul Rogojan (cu Noica pe post de James Bond). Una peste alta, simt că mi am trăit traiul! E timp de plecare! À bon entendeur, salut!

P.S. (Iar!) Vigilența simpatizanților mei m-a mai prins odată în flagrant. (Dar ce mă mai mir?!) Am anunțat că mă retrag și în 2011, și în 2017, dar nu m-am ținut de cuvînt. Un motiv în plus să o întind, pe bază de ramolisment. Și totuși, iată ce-mi (mai) amintesc eu. În 2011 am anunțat doar că nu-mi mai păstrez rubrica de la Adevărul, supărat de un atac la Mircea Dinescu, semnat de redactorul-șef de-atunci al ziarului, dl Grigore Cartianu. Iar în 2017, am anunțat că nu voi mai scrie săptămînal și pe blog-ul Adevărul, și în Dilema veche. Ceea ce am și făcut. Iar de-atunci, Adevărul nu mai face decît să reia, în spațiul său, articolul publicat de mine în Dilema veche, cu o zi înainte. O retragere radicală din viața publică anunț abia acum. Dar mai știi? Cunoscîndu-mă, te pomenești că, pe nepusă masă, o să năvălesc iar în ograda publică, aruncînd în dreapta și-n stînga nocive chimicale sorosiste…