E ușor să ne închipuim un dialog între Theodor Pallady și Henri Matisse. De fapt, el chiar a avut loc. Cei doi au fost prieteni, iar corespondența care atestă prietenia lor e bine cunoscută. Un destin previzibil a făcut, totuși, ca în „dosarele gloriei” – sau, mai curînd, ale notorietății – ei să înceteze a mai fi alături. Matisse e un artist consacrat, expus și adulat în întreaga lume. Pallady, în ciuda aderenței spontane pe care o provoacă tuturor cunoscătorilor, rămîne, pe piața artistică internațională, într-o nemeritată penumbră. E, poate, destinul „culturilor mici”, despre care vorbea, melancolic, E.M. Cioran. Un destin care trebuie asumat fără lamentații patetice. Mai întîi, pentru că nu e o „nedreptate”, ci un simplu dat geografic și geopolitic. Apoi, pentru că, așa cum observa cîndva Matei Călinescu, condiția „marginalității” are avantajele ei. E, într-un anumit sens, mai stimulatoare pentru cei care o ilustrează: ei se simt, adesea, mai motivați decît cei de la „centru” să caute modele, să se manifeste ofensiv, absorbant, cu o energie întrucîtva „eroică”, de care colegii lor mai „norocoși” nu au nevoie... Și pentru a reveni la pictură, putem aminti și de „muzealul” moment Barbizon, la care au participat și Nicolae Grigorescu, și Ion Andreescu, cel puțin la fel de înzestrați ca pictorii francezi ai locului, dar, inevitabil, mai puțin „citați”.

Perechea Matisse-Pallady rămîne, oricum, un exemplu semnificativ de complementaritate. Matisse ne întîmpină, de obicei, cu un soi de grație tihnită. Prin declarațiile și prin faptele sale artistice, el vizeză rafinamentul confortului senzorial. În imaginile sale, ochiul se cufundă ca într-un fotoliu. E un țel pe care l-a mărturisit nu o dată. Prin temperament și prin program, Pallady preferă să dubleze satisfacția optică prin tensiunea unui efort sever. O încordare perpetuă se poate citi dincolo de echilibrul imaginilor sale. Între Matisse și Pallady e, de fapt, diferența dintre reverie destinsă și veghe vag insomniacă. Din alt unghi, asistăm la diferența dintre degustarea plăcerii pure și experiența, ceva mai pretențioasă, a bucuriei. Plăcerea e „țintită”, bucuria e difuză. Plăcerea e conjuncturală și fluctuantă, bucuria, odată instalată, devine o stare stabilă, rezistentă la contingențe, la deturnări accidentale. Plăcerea e o formă de hiperestezie, bucuria se împacă bine cu luciditatea solară, cu trezia calmă, cu echilibrul interior.

Distincțiile acestea se exprimă plastic în morfologia specifică a fiecăruia dintre cei doi artiști. Matisse cultivă cu predilecție linia curbă, linia care, mai mult decît să definească forma, o fredonează, îi dă ocol asemenea unei largi fraze muzicale. Pictura sa este o pictură de volute calme, de conture fluctuante, de alunecări leneșe. La Pallady, linia e mai energică, mai nervoasă, mai cerebrală, am spune. Curbelor li se substituie frecvent liniile frînte, unghiul ascuțit, hașura febrilă. În chip neașteptat, e mai multă voluptate, mai mult fast răsăritean în opera lui Matisse decît în aceea a lui Pallady! Cel dintîi dă, cu fiecare dintre lucrările sale, un mare spectacol de culoare. Cel de-al doilea așază asupra culorilor – observația e a lui Blaga –  surdina unui suflet în care bucuria acceptă, contrapunctic, și criza, insatisfacția. De aceea, Pallady acordă desenului mai mult credit decît culorii. Desenul e masculinitatea tranșantă a artei, culoarea e seducătoarea ei feminitate. Desenul analizează și desăvîrșește, culoarea psalmodiază. Pallady e un constructor, Matisse – un muzician. Și dacă în lucrările constructorului nu e atîta culoare cîtă e în lucrările muzicianului, ele cuprind, în schimb, mai multă lumină. În tablourile lui Pallady există, într-adevăr, atmosferă, aer, reflexe strălucitoare și umbre. Cu alte cuvinte, în tablourile sale există spațiu eșalonat în adîncime, spațiu tridimensional. La Matisse, totul este adus în suprafață: între fundal și prim-plan nu apar trepte. Culorile pure, așezate în tente plate, creează un ansamblu compact, omogen, greu de abordat din afara lui. Spațiul pictat nu comunică omogen cu spațiul real. La Pallady, spațiul pictat e o prelungire a spațiului real. De aceea, în tablourile sale ești implicat, prezent, invitat la comuniune, în vreme ce dinaintea tablourilor lui Matisse rămîi spectator: un spectator fascinat de farmecele spectacolului văzut, dar un spectator. Prezența umană, ca de altfel orice tip de prezență, este, la Matisse, simplă prezență ornamentală, motiv decorativ între altele. La Pallady, pînă și urma lăsată de om în perimetrul unei naturi moarte (o pereche de ochelari, o ceașcă, o carte, o pipă...) e consistentă, bogat evocatoare. Contemplată global, opera lui Matisse etalează o varietate care derivă, poate, din însăși dinamica instabilă a universului senzorial. Există, în desfășurarea ei, o etapă pointilistă, ca și una expresionistă, adunate laolaltă sub o certă dominantă fauve. Opera lui Pallady e mai egală cu sine, mai „unitară” stilistic. Ea  se exprimă mai degrabă în intensiv decît în extensie, în concentrare, mai mult decît în diversificare.

S-a vorbit despre pictura lui Matisse ca despre o grădină echivalentă Paradisului regăsit. Și ceva paradiziac există, desigur, în cromatica ei exuberantă. În pictura lui Pallady există, de asemenea, un subton paradiziac, mai puțin evident, mai puțin sonor, dar în egală măsură delectabil: un paradis al consecvenței creatoare, al unei emotivități inteligent controlate, un paradis al stilului, liber de tentații estetizante prea la îndemînă.