După verva senzuală a lui Toulouse-Lautrec și după acuratețea eseurilor coregrafice ale lui Degas, întîlnirea cu Georges Rouault ne oferă experiența unui univers de un laconic tragism. Strict cronologic, între Toulouse-Lautrec și Rouault nu e decît o diferență de șapte ani. Dar, stilistic, diferența este de un secol. Toulouse-Lautrec, mereu disponibil față de lumea exterioară, senzitiv, jovial, de o patetică empirie, e un artist compatibil cu „pozitivul” secol al XIX-lea. Rouault, întors asupra universului lăuntric, bîntuit de spaime fără chip, de crispări fără nume, e contemporan cu noi: e o conștiință a veacului XX sau, în orice caz, a primei lui jumătăți. Toulouse-Lautrec era un colecționar (și un risipitor) de impresii. Pe Rouault nu-l mai interesează ceea ce realul imprimă asupra retinei sale. Important este, în cazul lui, ceea ce el poate „imprima” asupra realului: expresia pe care el o poate transfera asupra lui. Omul secolului al XIX-lea se complace încă să conspecteze discursul naturii. Omul secolului XX face natura să tacă și, orgolios, își asumă el autoritatea și răspunderea discursului. De la dialogul impresionist cu universul senzațiilor se trece, prin urmare, la monologul expresionismului. De la conversație se trece la solilocviu. Toulouse-Lautrec te poate învăța să te împrietenești cu singurătatea celorlalți. De la Rouault afli cum te poți împrieteni cu propria ta singurătate. Toulouse-Lautrec, spuneam adineauri, dialoghează cu lumea: e într-un raport de cordialitate cu ea. Solilocviul lui Rouault presupune, dimpotrivă, o anumită distanțare de lume, o anumită dezabuzare, mai curînd favorabilă tăcerii decît cuvîntului. Încît dacă ar fi să imaginăm echivalentul sonor al imaginilor alăturate, am putea spune că lucrările lui Toulouse-Lautrec degajă o febrilă volubilitate, o rumoare perpetuă, în vreme ce lucrările lui Rouault tac grandios, ca niște semne ale destinului. E o tăcere elocventă, desigur, o tăcere despre ceva anume, tăcerea ca limbaj al simplității. Lumea lui Rouault e o lume „simplă”, în măsura în care se restrînge mereu, în chip programatic, la o dominantă: dominanta damnării, a neîmplinirii, a inconfortului existențial. Lumea lui Toulouse-Lautrec, marcată și ea, uneori, de oarecare „insalubritate”, era, totuși, o lume tonică, fie și doar prin pitorescul ei. Lumea lui Rouault e gravă pînă la a fi sumbră, severă ca un decalog, dificilă ca o pedeapsă. Umorul lui Toulouse-Lautrec devine, la Rouault, sarcasm. Eternul feminin, contemplat de Toulouse-Lautrec cu atîta benevolență, dacă nu chiar cu o ofensivă curtoazie, e perceput de Rouault ca o fantasmă telurică, o întruchipare primară, sufocată de greutatea trupescului.

Universul lui Toulouse-Lautrec e alimentat de paroxismul bucuriei, de o delirantă vitalitate. Al lui Rouault e mai aproape de paroxismul tristeții și poartă pecetea unei ireversibile extincții. Cînd Toulouse-Lautrec desenează un cal, ceea ce vedem e un pachet de energie comprimată, o forță elementară, gata să se dezlănțuie. Cînd (mai rar) Rouault desenează un cal, rezultatul e mai curînd spectral, hieratic, extras – s-ar zice – dintr-o procesiune funerară. Spectralul este, de altfel, una dintre categoriile fundamentale ale esteticii lui Rouault. Plastic, el se traduce printr-o manipulare vehementă a conturelor negre, a liniei îngroșate, care delimitează inconturnabil formele, la fel cum armătura metalică a vitraliilor tranșează siluetele din spațiul lor. Din acest punct de vedere, arta lui Rouault amintește, într-adevăr, de vitraliul medieval, dar și de vechea pictură catalană, cu desenul ei categoric, pe ale cărui trasee alunecă substanța unei nobile drame.

Toulouse-Lautrec era un artist al luminii prelungite artificial în întunericul nopții: lumina „impură” din jurul felinarelor stradale și a cafenelelor. Pentru Rouault, universul întreg e o înnoptare adîncă, în care însă, din cînd în cînd, se simte raza palidă a unui astru. Și e momentul să atragem atenția asupra unei nuanțe. Spectralul nu epuizează, totuși, opera lui Rouault. Căci, dincolo de el, o anumită verticalitate, o anumită intransigență morală se fac, deopotrivă, simțite. Pe urmele lui Pascal, Rouault consemnează tristețile inerente condiției umane, tristeți senioriale însă, tristeți de rege deposedat. Ele constituie laolaltă și mizeria patetică a condiției noastre, dar și demnitatea ei. Ne sînt date ca să le depășim. Prieten cu Léon Bloy și cu Jacques Maritain, Rouault are, cum avusese și Van Gogh, vocație de pastor. Scenele de circ din opera lui – divertisment minor cînd apar la Toulouse-Lautrec – sînt, pentru Rouault, adevărate parabole. Ceea ce pentru Toulouse-Lautrec era accident, caz particular, pentru Rouault capătă dimensiuni simbolice. Linia, căreia în arta lui Toulouse-Lautrec îi plăcea să divagheze la nesfîrșit, cu o extremă comunicativitate, are, în tablourile lui Rouault, aspectul categoric al unei sentințe. Dansul de tip Toulouse-Lautrec era ordine ritmică, frenezie organică. Dansul de tip Rouault e cheltuială de sine, uzură sufletească, destrămare. Pentru a avea preț, viața fiecăruia trebuie să semene cu o piruetă strălucitoare, cu un dans frenetic – crede Toulouse-Lautrec. Și trebuie spus că viața sa a fost o asemenea piruetă. Dimpotrivă, Rouault e de părere că, pentru a merita să fie trăită, viața trebuie să abandoneze nonșalanța capricioasă a dansului, care nu e decît o formă a trecerii, pentru a aspira la nemișcarea statuară, edificată, a celor ce sînt cu adevărat, fără schimbare și fără sfîrșit. Avem, firește, fiecare, libertatea de a opta, de a adopta unul sau altul dintre cele două moduri de a fi. Iar dacă alegerea noastră va fi autentică, integral asumată, consecventă, ea va avea consecințe la fel de binefăcătoare în ambele versiuni...