Recitesc articolul de mai jos, apărut în octombrie 2008, și sînt oarecum mirat de calmul expozitiv (nu lipsit, totuși, de un subton critic) al textului. S-ar zice că nu era clar încă ce înseamnă, concret, „buna guvernare“, dar că situația avea șanse de ameliorare, iar dezbaterea în sine era încă posibilă și utilă. Dupa 11 ani de „progres“, simt că nu mai are rost să discutăm. S-a ajuns la o instalare fudulă în mediocritate, gafă, incompetență, tupeu și pragmatism orientat strict spre interesul privat. „A guverna“ nu mai e un prilej de reflecție, nu mai e o exigență cu implicații morale, profesionale, culturale, civice. E baftă și încăpățînare. E șmecherie și profit. Impostura, falsa imagine de sine și manipularea publică practicată ca „strategie“ electorală nu mai lasă loc pentru consiliere voitoare de mai bine, pentru reformă structurală, pentru un nou mod de a gîndi „sarcina“ guvernamentală. Totul e joc de picioare, fentă, caft de mahala, suficiență victorioasă, retorică păguboasă. Recitesc textul de mai jos (și îl reamintesc cititorului) cu sentimentul că recuperez, prin lectură, o ușoară briză de normalitate, o atmosferă de bună-credință, susținută de speranța că cine are urechi de auzit va auzi. Atît! 

E important în ce fel de spaţiu se întrunesc oamenii politici. Ceea ce vezi de jur împrejur te modelează insidios, te contaminează, sfîrşeşte prin a te locui. Faptul că, după revoluţie, mai toate instituţiile importante ale statului român îşi au sediul într-o ambianţă construită sau reamenajată de dictatură explică o bună parte din confuziile, abuzurile şi convulsiile vieţii noastre curente. La cîtă memorie neevacuată, atîta arbitrar. În această privinţă, „Casa Poporului“ e un mediu caracteristic: în totală contradicţie cu scara umană, pompos, de o amploare care echivalează cu vidul, etalînd pretenţii somptuoase, faţă de care tot ce se petrece înăuntru are proporţii liliputane, „Palatul Parlamentului“ pare anume gîndit pentru a găzdui o mulţime fudulă şi anonimă. Atinsă de mania grandorii şi, în acelaşi timp, insignifiantă.

Cu vreo şapte sute de ani în urmă, într-o republică italiană, lucrurile arătau cu totul altfel. Pe vremea studenţiei, eram fascinat de profilul singuratic al lui Guidoriccio da Fogliano călărind ab­stract, ca o efigie, între două cetăţi. Nu-mi venea să cred că celebra lucrare a lui Simone Martini nu era decît decoraţia murală a unei încăperi – Sala del Mappamondo – în care se ţineau şedinţele Consiliului General al Republicii Sieneze. Asta avea în ochi, clipă de clipă, conducerea locală. Alături, într-o sală numită Sala dei Nove („Sala Celor Nouă“), pereţii sînt acoperiţi de frescele lui Ambrogio Lorenzetti, reprezentînd, alegoric, Buna şi Reaua Guvernare. Sala nu avea nevoie de dimensiuni ciclopice pentru a fi un riguros şi fermecător rezumat al politicii de calitate. Desigur, astăzi, discursul pictorului sienez ar suna exotic, demodat, „idealist“. Dar rezultatele practice ale acestui discurs par să fi fost mai convingătoare decît cele ale „realiştilor“ contemporani, cu suprarealista lor prestaţie.

Foarte pe scurt, iată „doctrina“ acestor fresce (pictate la 1337): buna guvernare este imperiul Binelui Public, respectiv stricta subordonare a interesului privat faţă de imperativul comunitar. Binele Public stă sub „patronajul“ virtuţilor teologale: Credinţa, Iubirea şi Speranţa. Instrumentele sale sînt virtuţile cardinale (Curajul, Discernămîntul, Cumpătarea, Justiţia), plus Mărinimia. Aliatul natural al Binelui Public este Dreptatea, ca oglindire a Înţelepciunii şi ca sursă a armoniei sociale (a bunei înţelegeri dintre oameni). Un alt reper al Binelui Public este Siguranţa cetăţii (Securitas), care rezultă din aplicarea neînduplecată a Legii. Toate laolaltă garantează Pacea publică. Din frescele care ilustrează efectele bunei guvernări, mai aflăm cît de importante sînt munca productivă, utilitatea reciprocă dintre cetăţeni (fiecare să se facă folositor fiecăruia) şi un raport echilibrat între sat şi oraş. Prin contrast, Reaua Guvernare are conotaţiile stării de război. Produce discordie, nedreptate, frică. Pămîntul, la ţară, e fie steril, fie nelucrat, atmosfera generală e haotică şi brutală. „Banalităţi!“, vor spune unii. „Păsărească inactuală!“, vor spune alţii. Mie, unuia, mi se pare că n-ar fi rău să exersăm, la răstimpuri, măcar cu titlu de experiment, această păsărească. Măcar la un seminar facultativ pentru guvernanţii şi analiştii de mîine.