Reiau, mai jos, un articol de-acum vreo trei ani, plictisit să constat că pare scris azi. Evident, poate fi „îmbogățit“ cu mîrlănii de ultima oră, dar vacarmul produs de feluriți derbedei rămîne același.

Bazarul este un loc în care împestrițarea mușteriilor se amestecă vioi cu împestrițarea mărfurilor: o piață nesistematizabilă, cu de toate (dar mai ales cu mărunțișuri), o mare forfotă în care mulți se mișcă fără un țel anume. O înghesuială veselă. Aerul e saturat de un pitoresc zumzet de voci, dar de comunicat nu comunică nimeni cu adevărat. Bazarul e o mulțime în care te miști solitar, stimulat strict de propria curiozitate: te strecori, dai din coate, aluneci, neobservat, printre tarabe și negustori, concentrați, ei înșiși, pe afacerea proprie. A spune că „lumea întreagă e un bazar“ e a spune că lumea e o adunătură de agitați egocentrici… Și, în orice caz, un spectacol dezordonat, anonim, în care, sub o suprafață bălțată, nu se întrevede nimic consistent. Nu se oferă decît ceea ce se vede…

Uneori, am impresia că „tranziția“ românească post-decembristă n-a reușit decît să transforme penitenciarul dictaturii într-un bazar al bunului-plac, al hazardului, al policromiei de prost-gust. Mă refer, desigur, la ceea ce se vede, căci încă îmi fac iluzia că există și o altă Românie, „profundă“, nevăzută, unde oamenii sînt mai așezați și „normalitatea“ mai stabilă.

Dar să facem un inventar rapid al „suprafeței“. Ceea ce sare în ochi, mai ales dacă privești spre „vîrf“, este o aglomerație de personaje mediocre și hrăpărețe, care au luat țara în stăpînire cu o îndrăzneală iresponsabilă: demagogi, inculți, lacomi, siguri de sine, bășcălioși fără haz, agresivi, triviali, situați, comportamental, între mahala și „petrecerea tovărășească“. E destul să vezi cum merg sau să le privești portretele ca să te înfiori. Nu e vorba dacă sînt frumoși sau urîți, grași sau slabi. E vorba de expresia chipului lor: cvasi-inexistentă. E vorba de privirea obtuză, de felul cum e distribuită osînza pe fălci și ceafă, de ochii nesemnificativi, îngropați în pleoape uleioase. Cînd deschid gura, îți dai imediat seama că sînt niște flașnete ignare, pentru care limba țării e o căruță stricată, iar politica – o șmecherie de bodegă. Fură ca-n transă și ca-n codru. Cînd sînt prinși, se simt victime „politice“ (adică, mă-nțelegi, „colegi“ cu de-alde Iuliu Maniu sau Petre Țuțea), sau se îmbolnăvesc subit, de toate bolile pămîntului, pe care, în timp ce delapidau, nu le-au simțit niciodată sau le-au ținut, eroic, în frîu. Pușcăria îi transformă, oricum, în scriitori de viitor. Sînt fecunzi ca niște campioni ai literelor, produc cel puțin două „studii“ pe an, așa încît te întrebi dacă nu cumva, de dragul științei și al literaturii, n-ar trebui condamnați pe viață.

Instituțiile ajunse pe mîna unor astfel de inși se smintesc și ele pînă la avarie. Oamenii legii încalcă legea, polițiștii tulbură ordinea publică (cu cîte un viol nevinovat sau cu mici șpăgi binemeritate), reprezentanții fiscului (mai ales cei de la „antifraudă“) sînt prinși cu mîța-n sac, parlamentarii (adică „legiuitorii“) sabotează aplicarea legilor și inventează legi pentru înflorirea și protejarea ogrăzii proprii, „poporul“ pe care îl apără Avocatul Poporului e alcătuit din vreo doi-trei politicieni „cu probleme“, gazetari pro-USL ieri, sînt, azi, anti-Ponta, fiare mediatice de la Antena 3 lucrează astăzi, „obiectiv“, la Realitatea TV, ba chiar la B1 TV, calomniile sîngeroase nu sînt nici asumate cu scuze, nici pedepsite de „organul“ competent, ci, dacă li s-a dovedit reaua-credință, sînt băgate, dezinvolt, sub preș. În diverse studiouri de televiziune, oameni pe care îi credeai onorabili consimt să apară și să stea de vorbă cu tot soiul de golănași și țoape, iar divertismentul de care telespectatorii au parte mai peste tot consacră drept vedete (și deci „modele“) maneliști euforici sau nervoși, dansatoare din buric, fese botoxate și caftangii de șatră. (…) Din „breaking news“ aflăm că vine sfîrșitul lumii sau că a murit cățelul unei mari artiste, mase largi de credincioși umblă după profeții sinistre, chipuri cioplite, moaște și miracole funebre, forum-urile și blog-urile mustesc de genii volubile, adevărați olimpici ai subteranei. Pe toate canalele proliferează bîrfa, indiscreția grobă, kitsch-ul, incompetența ofensivă, prostia surîzătoare sau tăioasă, minciuna, patriotismul de chermeză, umorul mitocănesc, folclorul contrafăcut, impostura, tupeul, nesimțirea, lingușeala sau paraponul.

Am ochi rău? Să dea Dumnezeu! Dar nu-mi cereți să mă bucur, la piață, de merele frumoase cînd, pentru a le identifica, trebuie să dau la o parte tone de putregaiuri. Bazarul e, prin definiție, neselectiv. Ca experiență turistică poate fi amuzant. Dar ca mediu de viață, ca ambianță cotidiană, e destructurant, dizolvant, toxic. Ce e de făcut? Deocamdată, nu cred că putem face mai mult decît să dăm un urlet de furie sau de panică. Numai că, într-un bazar adevărat, urletele nu se prea aud, iar dacă se aud, sînt luate drept isterii episodice sau, mai rău, drept chiote participative… Așa că ne uităm triști și zicem, cu vorbele lui Caragiale din „Moșii (Tabla de materii)“: „Lume, lume, lume (…) criză teribilă, mon cher!“