Argumentul ontologic și totalitarism
Se cunoaște obiecția adusă lui Kant celebrului „argument ontologic” al Sfîntului Anselm din Canterbury. Argumentul presupunea că se poate deduce existența lui Dumnezeu din esența sa (Dumnezeu ar fi „lucrul decît care nu poate exista un altul mai mare”). Or, zice Kant, existența nu este, în general, un predicat al esenței (precum calitatea, relația, cantitatea etc.), și nu poate fi nici în cazul de față. „Treizeci de taleri” existenți nu sînt, sub raport conceptual, cu nimic mai mult decît aceiași treizeci de taleri inexistenți, deși pe ultimii nu-i poți ține în buzunar. Deci talerii existenți nu sînt conceptual „mai mari” decît cei inexistenți (și la fel se întîmplă cu orice lucru, inclusiv cu Dumnezeu). Pe scurt, conceptul de „taler” nu implică existența sa, iar extensia totală a conceptului va cuprinde nu numai talerii reali, ci și pe cei inexistenți.
Ne interesează mai puțin „talerii” (fie și sub formă modernă), cît oamenii. Ce vom spune în acest caz, făcînd modificările de rigoare? Că oamenii inexistenți – mai cu seamă cei morți, dar și cei nenăscuți – nu sînt, conceptual vorbind, mai săraci în umanitate decît cei vii. Că ideea de umanitate nu ne caracterizează numai pe noi, cei încă vii, ci și – cu egală îndreptățire – pe cei morți. Aceasta e, de altfel, o intuiție veche și venerabilă, care n-a trebuit să aștepte filozofia spre a se explicita: din timpuri străvechi avem cultivarea morților, a eroilor, interesul pentru biografiile marilor oameni din trecut, ba chiar dialogul sub diferite forme cu cei morți (de la invocarea magică la citare și interpretarea literară, artistică, istorică). Iar secțiunile de umanitate – națiunile, cetatea literelor, cetatea filozofică etc. – au fiecare cetățenii lor dispăruți, deloc mai puțin „plini” sub raport conceptual decît cei existenți. Să nu se înțeleagă de aici că susțin că viii și morții, existentele și inexistentele sînt totuna; bineînțeles că nu. Susțin doar că, sub raport conceptual, existența nu adaugă nimic, iar inexistența nu scade nimic. Oamenii morți sînt, conceptual, la fel de oameni ca și noi, deși nu sînt același fel de oameni.
Cineva va zice că bat la uși deschise. Poate, și totuși ceea ce spun pare suficient de neevident ca să fi fost sau să fie contestat uneori – ba chiar cu vehemență: Iată ce găsesc în recenta carte a lui Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021: „Visul internaționalist-globalist de tip marxist, bergsonian sau popperian presupune luarea în considerație (...) nu doar a totalității ființelor omenești aflate în viață la un moment dat (...). Acest vis are în vedere întreaga umanitate – prezentă, trecută și viitoare –, cea care îi cuprinde și pe morți, și pe nenăscuți, și pe oamenii obișnuiți, și, deopotrivă, pe eventualii mutanți. Altfel spus, conceptul politic de umanitate cuprinde nu doar oameni în carne și oase, ci și idei de oameni. (...) Cu alte cuvinte, include totul și orice. De aici, drumul pînă la ideologii incoerente și pînă la realități totalitare nu e prea lung” (p. 136).
Nu e locul aici de a face critica acestei cărți, cu care de multe ori sînt de acord, dar de foarte multe ori, nu. Un exemplu pentru „nu” este pasajul de mai sus.
Sînt uimit: Dreyfus, judecat fals de tribunalul francez și apoi reabilitat, e oare mai puțin om, ba chiar, sub raport conceptual, mai puțin cetățean al Republicii Franceze prin faptul că a murit de mult? Facem pași pe drumul spre totalitarism dacă tratăm lucrurile astfel? Socrate, judecat strîmb de tribunalul atenian și condamnat la moarte, trebuie oare exclus din conceptul politic sau cultural de umanitate pentru că au trecut 2.400 de ani de la moartea lui, pe motiv că includerea sa ar conduce la totalitarism? Firește, cei care se vor naște sînt indeterminați sub nenumărate aspecte, dar nu și în calitatea lor de oameni și de cetățeni ai unui stat, care nu sporește conceptual odată ce se nasc. Dovadă că ne putem simți datori față de urmașii nenăscuți, așa cum ne simțim datori față de unii în viață sau morți. Este atunci o „ideologie incoerentă” asumarea unor astfel de datorii? Repet: viața ca existență nu adaugă nici o notă conceptului de om și nici moartea în sens de inexistență nu-i răpește vreo notă; conceptul de umanitate nu-și pierde în nici un caz determinațiile. El însă se deschide: își mărește extensia pe măsura incluziunilor.
Și aș mai adăuga ceva: deși e adevărat că totalitarismul politic anulează multe frontiere, el introduce și multe altele – politice, sociale, economice, legale, fizice. Departe de a „include totul și orice”, el exclude pe măsură ce include. Incluziunea și excluziunea însă le face arbitrar, ignorînd sau negînd articulațiile reale ale societății, vieții și rațiunii. Și mai ales are tendința de a retrage direct sau indirect calitatea de „om” unor persoane din prezent sau din trecut. Conceptual și apoi practic, unii încetează să mai fie oameni, tăiați conceptual și fizic de corpul umanității, în baza unor predicate impuse arbitrar, precum rasa, clasa, religia etc.
Așadar, totalitarismul ar putea scrie și el un „elogiu al frontierelor”. Pe unde trece deci diferența – ca să nu spunem chiar frontiera – dintre frontierele „bune” și cele „rele”, dintre cele care trebuie scoase și cele care trebuie păstrate, spre a salva libertatea?
