S-a făcut ceva caz deja de amendamentul la Legea educației care interzice „răspîndirea” în instituții de învățămînt (școli și universități) a teoriei despre distincția dintre sex și gen. Pe bună dreptate s-a criticat dorința de a se interveni în libertatea academică, de a se frîna procesul de educație, de a se împiedica dezbaterea unor idei controversate, dar nu mai puțin vehiculate în toată lumea și despre care copiii și adolescenții, lipsiți de suficient discernămînt, oricum află pe Internet. S-a observat, iarăși în mod legitim, că acest amendament, coroborat cu cel care transformă „educația sanitară” într-o materie opțională, pentru care e necesar acordul părinților, dovedește o mentalitate rigidă și ultraconservatoare și că, în mod evident, dacă ar fi aplicat (dar în ce fel?), n-ar face decît să limiteze dreptul la informare.

Dincolo de asta e uimitor să notezi un fapt: se decide prin lege asupra valorii de adevăr a unei teorii. Căci e evident că legiuitorii care au votat în favoarea amendamentului respectiv sînt convinși că orice teorie care distinge între sex (ca determinare biologică și genetică) și gen (ca determinare culturală) este falsă, deoarece se înțelege că ei interzic vehicularea presupusului fals. Prin urmare, prin jocul majorităților din Parlament se decide asupra valorii de adevăr, respectiv de fals a unei teorii (sau a unui grup de teorii, mai exact.) Prin lege, cutare lucru este proclamat adevărat, cutare fals, și nu fiindcă acesta ar fi consensul savanților, ori dovezile experimentale, ori nu știu ce argumente raționale, ci fiindcă așa a decis un număr mai mare de reprezentanți ai poporului decît numărul celor care n-au fost de acord. N-ar trebui să fim atenți numai la ridicolul chestiunii, ci și la următorul fapt: ni se impune, în școli și universități, o „corectitudine politică” ultraconservatoare, deloc mai bună decît cea stîngistă, poststructuralistă și postmodernă din unele universități americane. Diferența e că acolo corectitudinea politică era impusă prin cutumele și presiunile administrative universitare, în timp ce la noi se vrea ca ea să fie impusă prin lege a statului.

E plauzibil că acest amendament se va poticni totuși pe parcurs, pînă la promulgare. Dar mă aștept la recidive: mă aștept să se legifereze în favoarea creaționismului, de exemplu, decizîndu-se că în școli acesta nu trebuie contestat cu argumentele științei evoluționiste. Nebunia parlamentarilor care se cred atoateștiutori și care cred că adevărul se stabilește la vot poate merge departe: pot hotărî asupra felului cum trebuie predată istoria și asupra conținutului acesteia, mai ales cînd e vorba despre istoria națională; dar ar putea decide chiar și că teoria Big Bang-ului e falsă și nu trebuie răspîndită; nu văd de ce n-ar promova teoria Pămîntului plat sau măcar să interzică educatorilor să combată acele teorii conspiraționiste pe care ei le consideră adevărate. Se merge dincolo de negarea principiului liberal (formulat cîndva de John Stuart Mill) că e folositoare pentru societate chiar promovarea unor teorii considerate false, deoarece numai într-o dezbatere adevărul capătă putere și credibilitate. Acum se acceptă în fapt teza că se poate legifera adevărul, așa cum se legiferează nivelul impozitelor.

Trăim, în lumea întreagă, o perioadă istorică pe care aș caracteriza-o ca fundamental „antiiluministă”: se manifestă prin obsesia tot mai puternică de a controla educația și deci, în ultimă instanță, gîndirea. Contează mai puțin, cred, sensul controlului – dacă el vrea să dizolve orice natură, reducînd-o la constructe culturale, sau promovează o natură rigidă care nu acceptă nici o construcție culturală. „Corectitudinea politică” care rezultă – fie la stînga, fie la dreapta – e asemănătoare în fundamentale sale și are în comun principiul că adevărul poate fi determinat și deosebit de fals prin decret instituțional,  prin vot, de pildă – fie că este vorba despre votul într-un departament universitar sau într-un parlament. Și, fiindcă deocamdată nu-i la îndemînă să se interzică direct oamenilor să gîndească anumite lucruri, se recurge la acest subterfugiu: se intervine mai brutal sau mai subtil în domeniul educației, sub diferite pretexte – antirasism acolo, ori protejarea copiilor, aici.

Lumea noastră, cum spun, tot mai „antiiluministă”, aspiră la control și conformism social: indiferent dacă optează la dreapta extremă sau la stînga extremă, ei îi repugnă tot mai mult autoritatea reală ce derivă din cunoaștere și știință, pe care încearcă să le contreze prin apelul la vot și la majorități. Acestora le revine să decidă, nu ce e politic oportun, ci și ce-i adevărat și fals. Pînă la un punct, această obsesie e ridicolă – de exemplu, cînd îi auzi dînd explicații pe parlamentarii români. De la un moment dat, însă, figura ridicolă capătă grimase înfricoșătoare.