Acceptau grecii în epoca clasică homosexualitatea (deopotrivă masculină și feminină)? Fără îndoială că da, cel puțin într-o măsură mult mai mare decît civilizația iudeo-creștină care i-a urmat. Totuși, forma în care o acceptau ar fi fost astăzi respinsă, ba chiar condamnată vehement. În fapt, în Atena clasică (de unde avem informații destul de extinse) și mai ales în rîndul claselor medii și avute, ceea ce se accepta și chiar se încuraja era pederastia, adică o relație homoerotică între un bărbat matur (numit erastes, adică „îndrăgostit”) și un adolescent în vîrstă de 12-17 ani (numit eromenos sau paidika, adică „iubit” sau „drăguț”). Evident, primul era „activ” în relație, iar al doilea se considera că trebuie să fie „pasiv” și să se comporte ca atare. Primul arăta toate semnele pasiunii: scria epistole înflăcărate, făcea jurăminte, dăruia cadouri scumpe, ba chiar ajungea să doarmă pe pragul iubitului, numai ca să obțină favoruri sexuale de la acesta. În schimb, iubitul se cuvenea să se poarte reținut cel puțin în public, chiar rece, „feciorelnic”, în cazul lui exteriorizarea pasiunii fiind considerată indecentă.

N-am spus încă lucrul esențial: în schimbul favorurilor sexuale pe care le acorda, „drăguțul” căpăta educație și susținerea pentru viitoarea sa inserție socială. Cu alte cuvinte, mai vîrstnicul partener era învățătorul junelui – într-o artă, în călărie, în muzică, în complicațiile politicii și, dacă era cazul, în filozofie sau ceea ce numeau ei astfel. Nu exista în epoca clasică un sistem de învățămînt instituționalizat echivalent gimnaziului sau liceului, astfel încît tot ceea ce un tînăr învăța venea de la un maestru personal, care nu o dată era și partenerul lui de pat. Abia în secolul IV apar instituții organizate de învățămînt superior, precum Academia lui Platon, Liceul lui Aristotel sau Școala de retorică a lui Isocrate.) După 18 ani, tînărul devenea major din punct de vedere cetățenesc (era înscris în listele electorale, ca să spunem așa), își făcea stagiul militar, după care vechea relație, în general, înceta. Se aștepta ca el să se căsătorească și să facă copii, deși la Atena nu era o obligație. Căsătoriile erau în general încheiate pentru considerente practice, de avere și status, iar relația dintre soți (inegalitară) era arareori întemeiată pe dragoste. (Dovadă menționarea excepțiilor, cum a fost relația dintre Pericle și cea de-a doua soție a lui, celebra Aspasia din Milet.) Știm – deși date sînt puține – că existau relații homosexuale asemănătoare și printre unele femei: poate celebrul „pension” de fete al lui Sappho din Lesbos (de unde termenul „lesbiene”), deși pare destul de clar că poeta, educatoarea fetelor, era bisexuală. La Atena exista și un termen pentru astfel de femei: hetairistriai – ceea ce s-ar traduce prin „cele care se însoțesc”.

Continuarea vechii relații din adolescență după vîrsta maturității era rău văzută, mai ales că ea presupunea ca un bărbat matur să-și continue rolul pasiv, „non-viril”, convenabil doar adolescentului. Existau totuși astfel de cupluri, care perpetuau vechea relație de-a lungul anilor, dar comedia antică îi ironiza pe bărbații care se complăceau în roluri de „femei”, deși aveau barbă și depășiseră de mult adolescența. În schimb, nimic nu-l oprea pe respectivul bărbat să curteze la rîndul lui un adolescent frumos și era încurajat social s-o facă.

Trebuie să subliniem, pe de o parte, asimetria relației, în care cei doi parteneri joacă roluri diferite și cumva complementare. Pe de altă parte – și e esențial –, productivitatea culturală și socială a ei. Uriașa explozie de creativitate literară, artistică, politică și filozofico-științifică din secolele V-IV – pe seama căreia Europa a trăit cultural peste două milenii – nu poate fi nici explicată complet, nici interpretată corect fără a integra la locul potrivit „amorul grec”. Căci ceea ce a avut fecund această relație pederastică, în mod particular sub raport cultural, a fost capacitatea de „sublimare”: desprinsă de imperative economice (căsătoria) și biologice (facerea de copii), centrată pe reproducerea nu a speciei și neamului, ci a valorilor culturale, ea putea lansa ușor idealismul și imaginația tînărului: asimilată odată cu iubirea, învățătura de oricare fel se colora afectiv și modela profund interiorul omului, nefiind numai o dexteritate mentală exterioară și nerelaționată cu sinele cel mai adînc. Iubirea trăită direct și nemijlocit inspira la lucruri, gînduri și spuse extraordinare, ale căror urme minunate le mai vedem și astăzi prin muzee, dar care mai ales trăiesc încă în sedimentele de bază ale culturii europene. „Naștere în frumusețe (tokos en kalo), deopotrivă privitoare la trup și la suflet”, denumește cvintesențial Platon, în Banchetul (prin intermediul straniei preotese din Mantineea, Diotima), această fecunditate culturală uluitoare.

Paradoxul este însă că, în pofida acestor sedimente de bază, dacă personajele din Banchetul (inclusiv Socrate și Diotima) și-ar expune opiniile în zilele noastre, acestea ar fi considerate „incorecte politic” de toată lumea: conservatorii le-ar reproșa homosexualitatea, ba chiar „propaganda” în favoarea ei, feministele s-ar indigna din cauza misoginiei expuse cu franchețe, democrații ar fi supărați pentru simpatia față de Alcibiade, criticii literari pentru desconsiderarea poeților. Și, în plus, toți, într-o voce, ar condamna aspru preocuparea pentru seducerea minorilor și nici că le-ar păsa de justificări de tipul „tokos en kalo”. De fapt, dacă reuniunea și discursurile din Banchetul ar avea loc în zilele noastre într-o țară europeană (unde bibliotecile sînt încă pline de operele lui Platon și ale altor gînditori și scriitori greci), peste toți cei de acolo mai că ar da buzna poliția.