Teoriile conspirațiilor au o particularitate paradoxală: sînt absurde – într-o măsură mai mare sau mai mică – și, totodată, raționale, chiar excesiv de raționale. Absurde, fiindcă ocolesc realitatea și plonjează într-o himeră speculativă care nu numai că se lipsește de probe, dar discreditează orice probă solidă care să permită stabilirea adevărului. Și totuși, rezultatul demersului este o construcție, adică ține de raționalitate: nu-i numai o „conspirație“, ci și – ba chiar la modul superlativ – o „teorie“.

Un bun exemplu îl oferă opinia unor comentatori, avocați și „cercetători“ de ocazie, ceea ce aș numi „experți în de toate“, susținută vehement la unele posturi de televiziune, cu privire la „cazul Caracal“: Gheorghe Dincă, deși un „monstru“, se spune, nu le-ar fi ucis pe cele două fete, ci le-ar fi traficat. El ar face parte dintr-o rețea de trafic de „carne vie“, cu ramificații internaționale, pe care autoritățile, complice, o ascund, mușamalizînd ancheta, lăsîndu-ne să credem că avem de-a face cu un criminal în serie. La întrebarea de ce ar fi mărturisit un dublu asasinat, dacă nu l a comis, „experții în de toate“ îți spun condescendent că nu pușcăria îl înspăimîntă pe unul ca Dincă, ci răzbunarea mafiei. Dacă observi că deocamdată nu există nici o dovadă că omul făcea parte dintr-o astfel de rețea, ți se spune că poliția și procuratura ascund date și că există, pasămite, indicii nenumărate ale unor complicități, dar ele nu vor să le vadă. Dacă invoci faptul că omorîrea Alexandrei Măceșanu e sigură, avînd în vedere probele de ADN cu o precizie de 99,98%, vine un „expert în de toate“ (Alexandru Cumpănașu) care afirmă că el are dubii și pretinde o expertiză într-un laborator extern. În fond, deși nu foarte probabil, s-ar putea să existe totuși și o implicare a unei rețele, dar felul cum „experții în de toate“ pun problema nu face decît să distorsioneze adevărul și căutarea lui. Că acești „experți în de toate“ au agendele lor personale nu e în dubiu și nu asta ne interesează aici. Cum se face însă că publicul – sau o mare parte a lui – înghite pe nerăsuflate absurdități vădite, dintre care neîncrederea în expertiza criminalistică de specialitate e cea mai gravă, chiar dacă nu și singura? De ce publicul e convins că „experții în de toate“ – altminteri fără nici un fel de calificare profesională în domeniu – sînt mai credibili decît experții autentici de la „Omoruri“ și de la DIICOT?

În cazul familiilor victimelor – bine manipulate de „experții în de toate“ –, răspunsul, măcar, e elementar: preferă o himeră decît realitatea, deoarece himera înseamnă viața copiilor lor, fie și în sclavie. Dar publicul mare cum de se predă, în acest caz, ca și în altele, unor absurdități conspiraționiste vădite, mai ales că ele sînt inventate de oameni care nu știu ce înseamnă o investigație criminalistică decît din romane și filme polițiste?

Răspunsul, aici, ca și în alte situații, după părerea mea, constă în latura rațională a teoriei conspirației – fapt cumva confortabil, chiar liniștitor. Într-adevăr, o rețea de prostituție și trafic de minori e, pînă la urmă, o „întreprindere comercială“, bazată pe reguli și proceduri raționale. Are ca scop obținerea de beneficii materiale importante și cuantificabile, se bazează pe o diviziune rațională a muncii între participanți, presupune un echilibru între risc și cîștig și nu face risipă inutilă. Din acest ultim punct de vedere, rețeaua n-are nici un un interes să „distrugă marfa“, adică să ucidă minorele racolate. (De unde și refuzul de a accepta moartea celor două fete.) Raționalitatea rețelei face ca, oricît de extinsă ar fi, ea să poată fi, în principiu, lichidată, odată ce autoritățile vor cu adevărat. Și chiar dacă rețeaua nu i lichidată și rămîne activă, simplul fapt că ea se conduce după metode raționale o face previzibilă: te poți feri cumva de ea, cel puțin în principiu, și, la nevoie, poți negocia cu ea un compromis, căci rețeaua e un actor rațional, capabil de compromisuri, dacă acesta îi e util. Dar chiar dacă nu faci nimic, simplul fapt că răul e rațional e încurajator.

Dimpotrivă, un criminal în serie exprimă, în izolarea și unicitatea sa perversă, purul rău irațional. Nu există o explicație confortabilă pentru această minte deranjată, care ucide aparent fără scop sau fără un scop inteligibil pentru oricine altcineva. Ucide de plăcere ori „de nevoie“, ca să spunem așa, dar lipsa unui scop rațional face prevenția aproape imposibilă. Apariția criminalului în serie într-o societate nu-i de aceea predictibilă; astfel, el poate trăi și ucide nestingherit mulți ani. Numai întîmplarea îl poate trăda la un moment dat. Trebuie să privim însă peisajul de la o anumită înălțime: nu e vorba aici numai de impredictibilitate într-un caz precis sau în altul. O lume unde există crime fără scop e o lume neliniștitoare, nu neapărat fiindcă aceste crime ar fi foarte numeroase sau monstruoase, ci fiindcă crimele și lumea respectivă sînt de neînțeles. Ele n au rost, sens, logică, ba aș zice că n-au nici un Dumnezeu, deoarece toate teologiile presupun, pînă la urmă, o anumită raționalitate în planurile Creatorului. E destul de incomod deja pentru simțul moral – cum o spuneau scepticii și epicurienii în antichitate – faptul că Dumnezeu, deși pretins bun și atotputernic, lasă să existe crima, în general. Dar cu atît mai greu ar fi de explicat, în termenii teodiceii, existența criminalului în serie și a omorurilor sale fără sens. Se joacă Dumnezeu cu noi? Ceea ce vreau să spun aici, fără să pot aprofunda, este că existența criminalului în serie, care ucide de dragul de a ucide, pune grave probleme nu numai polițiștilor, ci și teologilor.

Teoriile conspiraționiste încearcă – și cu destul succes – să ne scape de astfel de întrebări chinuitoare. Ele vor să ascundă un fapt capital și care, psihologic, e aproape insuportabil: lumea adevărată este, într-o anumită proporție, irațională: ceea ce înseamnă, din punctul nostru omenesc de vedere, fără sens, incomensurabil și ininteligibil. (E ininteligibilă, în principiu, și nu neînțeleasă încă.) De aceea e mult mai reconfortant să te predai delirului aberant, dar rațional în felul lui, al unui Cumpănașu, decît să privești cu ochii larg deschiși revărsarea nonsensului peste noi și biata noastră lume.