A sta la televizor

Textul de mai jos a fost scris cu mulți ani în urmă, într-un moment de plictiseală, dezamăgire și teamă, mereu întreținut de canalele televiziunii autohtone. Transformarea unor mediocrități în vedete, tupeul autoritar al unor moderatori, care invită în studiouri figuri „reprezentative“ ale vieții publice, dar mai degrabă pentru a-i zgîndări și a le ține conferințe decît pentru a-i asculta, pofta de rating pendulînd între bășcălie și apocalipsă, transferul gazetăriei din sfera informației și a investigației în aceea a circului, a caftului fără riscuri, a partizanatului previzibil, a judecății gata făcute, cunoașterea precară a limbii române, prostul gust generalizat (implicînd prezența cvasi-permanentă în studiouri a unor invitați și invitate cu maniere de periferie și CV-uri în care se amestecă mondenități dubioase cu absența oricăror isprăvi consistente – toate acestea și altele de același fel par să se fi întețit în vremea din urmă. Căutăm vinovați pentru toate relele la Președinție, la Guvern, în Parlament, dar nu prea punem pe listă și contribuția pe care și presa, la rîndul ei, o are în generalizarea confuziei, a tensiunii sociale, a eșecului pedagogic... Știu: voi fi taxat prompt drept un inamic al libertății presei. Știu: există și excepții, nu trebuie stigmatizată o întreagă breaslă pentru derapajele ei colaterale (chiar dacă frecvente și cu tendință de generalizare). Dar nici nu putem ține sub preș riscul crescînd al unui „profesionalism“ plin de fisuri, de natură să primejduiască rațiunea individuală și viața comunitară. De aceea, reiau acest vechi text, cu unele readaptări actuale.

Nu toată lumea „stă“ la televizor. Unii se uită la două-trei emisiuni şi apoi pleacă. Cu alte cuvinte, unii încasează tot, alţii aleg. Din punctul meu de vedere, exponenţii celei de a doua categorii sînt publicul adevărat, publicul preţios, care trebuie avut în vedere de posturile serioase. Nu a face rating ar trebui să conteze, ci a fi pe lista de opţiuni constante a unui public selectiv, exigent, degustător. Dar aşa cum există lectura-viciu, ai cărei împătimiţi devorează tot, fără discernămînt şi fără reflecție, aşa cum există erotismul vicios, sminteala digitalizării paranoice, există şi telespectatori vicioşi, care stau dinaintea micului (dar suveranului) ecran cu orele, de la buletinul de ştiri pînă la incontinenţele nocturne ale cîte unui grup de cuconițe certărețe („reality shows“...), ale unor „analiști“ care nu obosesc niciodată de ei înșiși sau ale unor invitați și invitate, aduși (aduse) prin studiouri strict de dragul scandalului... Cei care nu se satură de asemenea prezențe nebuloase constituie, după mine, falsul public de televiziune, publicul vegetal, vag nevrotic, inerțial. Dar mă tem, uneori, că el tinde să devină publicul „de bază“, publicul „statistic“. Prin urmare, la el se gîndesc constructorii de programe, el decide ce „se dă“, el garantează succesul sau căderea. Într-un anumit sens, tema tuturor posturilor de televiziune pare să fie următoarea: cum să facem ca aceia care stau şase ceasuri pe zi la televizor să stea opt sau măcar să nu coboare la cinci. Avem un public pasiv? Să-l facem şi mai pasiv. Avem un public leneş? Să-l facem inert. Să avem doar grijă ca, atunci cînd aţipeşte de tot, să-l scuturăm abil cu ceva „tare“, „breaking“, atît cît să întredeschidă pleoapa. Ideal e telespectatorul imobil, cel care face din fotoliul propriu centrul tuturor activităţilor domestice: mănîncă la televizor, doarme la televizor, se ceartă la televizor ş.a.m.d.

Spunem „a sta la televizor“ şi nu mai percepem subtextul de paralizie al acestei îndeletniciri. E „consum“ în varianta lui cea mai statică, mai placid „receptivă“, mai tîmpă. La teatru sau la cinema trebuie „să te duci“, „să mergi“. Imperativul lecturii e: „Ia şi citeşte!“ („Tolle, lege!“). Există, e drept, „a sta de vorbă“ sau „a sta pe gînduri“. Dar în ambele cazuri e vorba de condiţia preliminară a unui act. A sta de vorbă e a intra în mişcarea dialogului, a schimbului de idei şi, eventual, a contradicţiei. A sta pe gînduri e a bloca orice agitaţie exterioară, pentru a da frîu liber dinamismului, plin de tensiune şi de neprevăzut, al reflexivităţii. A sta, însă, la televizor e, pur şi simplu, a sta, a-ţi diminua maximal prezenţa, a te abandona unui confort fără arderi, fără investiţie personală, fără riscuri. Pasivitatea e reduplicată, adesea, şi printr-o altă „figură“ a inacţiunii: „stai şi te uiţi“. Faţă de „a privi“, care implică atenţie, in-specţie, ofensivă sfredelitoare, „a te uita“ e dezangajant şi flasc. A te uita e, tocmai, a te abţine să intervii, a refuza să participi, a sta deoparte, pe scurt, a nu face. În cel mai bun caz, a bombăni idiosincratic, autocomplezent.  „Te uiţi şi cîştigi!“ suna, acum cîtva timp, un slogan TV. Cu implicaţia: „Cîştigi fără să faci nimic!“. Te bucuri de voluptatea de-mobilizării. De fapt, „cîştigul“ nu e, în acest caz, decît strict un fel de a nu pierde, un exercițiu de somnolență. Nu pierzi energie, nu pierzi ceea ce se pierde, de regulă, atunci cînd pui umărul, cînd intri în joc. Eşti pacientul unui cîştig prin absenţă.

O singură „mişcare“ e încurajată de statul la televizor: cea mijlocită de telecomandă. O invenţie genială pentru a combina somnolenţa cu nerăbdarea. Stai şi alergi! Posibilitatea de a tatona indefinit devine incapacitate de a te fixa. Te uiţi şi nu vezi. Te uiţi cu degetele, ca într-un suprarealist exerciţiu de lectură Braille. Televizorul se întoarce, paradoxal, împotriva lui însuşi: toate programele devin simultane şi sucombă, ca amestecul tuturor culorilor, într-un gri mat.

Telemania e, între altele, şi un antrenament perfid pentru demisia civică: un mod de a lipsi din spaţiul cetăţii. Dar ăsta e un alt subiect. Deocamdată, mă duc să stau puţin la televizor.

P.S. Mi se spune că pe un site foarte activ a apărut știrea că am făcut COVID după a treia doză de vaccin. E fals. Am făcut o formă ușoară după rapelul primei doze. Și n-am trecut, din acest motiv, în tabăra dnei Șoșoacă... Dacă nu eram deja vaccinat făceam o formă mult mai gravă. Îmi cer scuze celor prezenți printre comentatorii știrii false, dezamăgiți că sînt încă în viață.