Nu toată lumea "stă" la televizor. Unii se uită la două-trei emisiuni şi apoi pleacă. Cu alte cuvinte, unii încasează tot, alţii aleg. Din punctul meu de vedere, exponenţii celei de-a doua categorii sînt publicul adevărat, publicul preţios, care trebuie avut în vedere de posturile serioase. Nu a face rating ar trebui să conteze, ci a fi pe lista de opţiuni constante ale unui public selectiv, exigent, degustător. Dar, aşa cum există lectura-viciu, ai cărei împătimiţi devorează tot, fără discernămînt şi fără reflexie, aşa cum există erotismul vicios, care aspiră să consume toată populaţia feminină, într-o precipitată exaltare a cantităţii, există şi telespectatori vicioşi, care stau dinaintea micului (dar suveranului) ecran cu orele, de la buletinul de ştiri pînă la incontinenţele nocturne ale famelicului Dan Diaconescu. Aceştia constituie, după mine, falsul public de televiziune, publicul vegetal, decerebrat, nevrotic. Dar e, totodată, publicul majoritar. Prin urmare, la el se gîndesc constructorii de programe, el decide ce "se dă", el garantează succesul sau căderea. Într-un anumit sens, tema tuturor posturilor de televiziune pare să fie următoarea: cum să facem ca aceia care stau şase ceasuri pe zi la televizor să stea opt, sau măcar să nu coboare la cinci. Avem un public pasiv? Să-l facem şi mai pasiv. Avem un public leneş? Să-l facem inert. Să avem doar grijă ca atunci cînd aţipeşte de tot, să-l scuturăm abil cu ceva "tare", atît cît să întredeschidă pleoapa. Ideal e telespectatorul imobil, cel care face din fotoliul propriu centrul tuturor activităţilor domestice: mănîncă la televizor, doarme la televizor, se ceartă la televizor ş.a.m.d.Spunem "a sta la televizor" şi nu mai percepem subtextul de paralizie al acestei îndeletniciri. E "consum" în varianta lui cea mai statică, mai placid "receptivă", mai tîmpă. La teatru sau la cinema trebuie "să te duci", "să mergi". Imperativul lecturii e: "Ia şi citeşte!" ("Tolle, lege!"). Există, e drept, "a sta de vorbă" sau "a sta pe gînduri". Dar în ambele cazuri e vorba de condiţia preliminară a unui act. A sta de vorbă e a intra în mişcarea dialogului, a schimbului de idei şi, eventual, a contradicţiei. A sta pe gînduri e a bloca orice agitaţie exterioară, pentru a da frîu liber dinamismului, plin de tensiune şi de neprevăzut, al reflexivităţii. A sta însă la televizor e, pur şi simplu, a sta, a-ţi diminua maximal prezenţa, a te abandona unui confort fără arderi, fără investiţie personală, fără riscuri. Pasivitatea e reduplicată, adesea, şi printr-o altă "figură" a inacţiunii: "stai şi te uiţi". Faţă de "a privi", care implică atenţie, in-specţie, ofensivă sfredelitoare, "a te uita" e dezangajant şi flasc. A te uita e, tocmai, a te abţine să intervii, a refuza să participi, a sta deoparte, pe scurt, a nu face. "Te uiţi şi cîştigi!" - suna, acum cîtva timp, un slogan al PRO TV-ului. Cu implicaţia: "cîştigi fără să faci nimic!". De fapt, "cîştigul" nu e, în acest caz, decît un fel de a nu pierde. Nu pierzi energie, nu pierzi ceea ce se pierde, de regulă, atunci cînd pui umărul, cînd intri în joc. Eşti pacientul unui cîştig prin absenţă: ieşi în avantaj, fără să ieşi mai bogat. Telespectatorul de acest tip seamănă cu cel care transmite ştirile, citindu-le pe prompter: el reproduce mecanic, cu un surîs abstract, un text care nu-i aparţine, pe care îl înţelege numai pe jumătate şi pe care îl uită de îndată ce l-a citit.O singură "mişcare" e încurajată de statul la televizor: cea mijlocită de telecomandă. O invenţie genială pentru a combina somnolenţa cu nerăbdarea. Stai şi alergi. Posibilitatea de a tatona indefinit devine incapacitate de a te fixa. Te uiţi şi nu vezi. Te uiţi cu degetele, ca într-un suprarealist exerciţiu de lectură Braille. Televizorul se întoarce, paradoxal, împotriva lui însuşi: toate programele devin simultane şi sucombă, ca amestecul tuturor culorilor, într-un gri mat.Telemania e, între altele, şi un antrenament perfid pentru demisia civică: un mod de a lipsi din spaţiul cetăţii. Dar ăsta e un alt subiect. Deocamdată, mă duc să stau puţin la televizor.