Am aterizat la Bari. Zborul a fost mai scurt decît coada la pașapoarte. Doi italieni leneși rău și probabil deloc iubitori de români ne-au făcut să așteptăm vreo două ore pînă am reușit să trecem de controlul de vamă.

Trani este la vreo 30 de minute cu mașina. Sînt invitat la un festival de carte. Cazat într-o vilă veche, recondiționată cu foarte mult gust și cu fereastra la mare. E foarte frumos. Mîncarea este dumnezeiască și orășelul e mic și se mișcă încet. E plin de Fiat-uri mai vechi sau mai noi și de triciclete ca în filmele italiene vechi.

La 6 dimineața m-am plimbat prin port. Pescari, în marea lor majoritate de peste 50 de ani, le vînd pește proprietarilor de restaurante. Se vorbește tare și se gesticulează îndeajuns de mult pentru un cardio sănătos.

Sînt cîțiva turiști care fac jogging. Printre ei, o doamnă care arată foarte bine. Un italian burtos, pe o tricicletă murdară și ruginită, claxonează cînd trece pe lîngă ea. Omul descarcă pește. Femeia face un tur al piațetei și, cînd revine, ca un domn, italianul, elegant, fluieră admirativ. Femeia se oprește, îl măsoară din cap pînă în picioare și rîde cu poftă. Am leșinat.

La începutul lunii am fost undeva la vreo 60 de kilometri de Londra, la un castel cum numai englezii putred de bogați pot să-și imagineze. Se numește De Vere Estate și eu spun, cînd povestesc, că mă duc la Văru’. Țin niște cursuri de comunicare pentru una dintre firmele foarte mari care au sediul la Londra și mă crucesc de fiecare dată ce noroc am cînd sînt cazat în minunățiile de camere cu design de anii ’50.

Am rîs mult și acolo, mai ales că oamenii au acceptat să facem karaoke ca metodă de a întări echipa. Eu am talentul unei cizme și, desigur, am fost primul care a behăit în fața oamenilor ălora. Apoi directoarea cea mare s-a făcut și ea de baftă. Încă cineva ocolit de genele tradiționale – ea este originară din India, dar măcar are scuza că a crescut în Norvegia. Eu nu am nici o scuză.

Pe la jumătatea parangheliei s a băgat la cîntat și un englezoi. Unul scund, grăsunel, urîțel și cam timid. Cînd a cerut Queen, am zis că e beat mangă și m-am pregătit să mă stric de rîs. Ne-a rupt în două. Băietul avea voce cît pentru 50 de Fuego și vreo 40 de Bittmani la un loc. Ghinionul lui e că nu îl știu PSD-iștii, că ar fi fost doldora de parale.

Am sfîrșit noaptea învățîndu-i să cînte „Cenușăreasa“. Recepționera, o doamnă plecată din România de vreo opt ani, mi-a mărturisit că nu a rîs atîta niciodată în viața ei.

Am ajuns pe la 4 în pat, la 8 toată lumea era beton pusă pe învățat.

La sfîrșitul lunii am fost plecat din nou la Doha. M-am împrietenit cu un șeic, așa că a venit la aeroport după mine. La hotel, din cauza lui, m-au pus într-un apartament cam cît jumătate de bloc din Ferentari, cu priveliște la mare, că nu ne în-curcăm. Am fost plimbat cu toate mașinile de lux imaginabile, în zilele următoare, căci am îndrăznit să rîd de studenții mei pe subiect, iar oamenii au simțul umorului și au zis să mă pedepsească.

Am fost cinstit și cu o noapte în deșert de un alt șeic. M-am simțit ca într-un basm arab. Am fost într-un basm arab. M-am simțit tare răsfățat, deși am prestat cam 14 ore pe zi în fiecare zi.

Acum tocmai m-am întors din Ferentari. Am făcut teme cu peste 50 de copii. Nu toți au avut loc în sala de clasă și pe hol, așa că am făcut teme și afară, că doar școala este pentru sfinți, nu pentru copii. Avem cîteva bănci și mese unde servim masa caldă de la sfîrșitul voluntariatului, dar nici acolo nu am avut loc, așa că am lucrat cu Antoni, Nicușor și Alex pe bordură. Alex a reușit să învețe tabla înmulțirii pînă la cea cu 7, așa că a fost tare fericit.

Am fost și în ghetou. Munți de gunoi. O mamă a revenit din pușcărie și trebuie ajutată. Sora care a avut grijă de cei trei copii este total dependentă de droguri, așa că apartamentul e praf. „Apartamentul“ nu s-ar califica nici măcar ca debara la hotelul din Doha, are sub 20 de metri pătrați. Plin de libărci și de muște, căci e la parter și sînt cel puțin douăzeci de centimetri de gunoi sub fereastră. Pute de ți se face dor de o iarnă cu minus 10-20 de grade. E plin și de șobolani. Am rezolvat și cu trei saltele, și în jur de 100 de copii sînt îmbrăcați și încălțați bine acum.

Au fost cîteva zeci bune de voluntari care ne-au ajutat, ca de obicei, la lucrul cu copiii de la sfîrșitul săptămînii. Oameni care mă fac să mă simt super-optimist în privința potențialului de bunătate al României.

Citesc despre Viorica Dăncilă în State, Teodor Meleșcanu la Senat și Alexandru Cumpănașu la președinție, și paradoxal mă bucur, căci cumva viața asta a mea trebuie și ea echilibrată.