Articolele pe care le scriu vara sînt cele mai ciudate. Au miros de vacanță, de lentoare și leneveală, uneori sărat, ca de mare, alteori proaspăt, de pădure de munte sau de Deltă, după cum mă găsesc vorbele printr-un loc sau altul. Mai au ceva ciudat, anume sentimentul că o parte dintre rotițele care îmi învîrt parcursul profesional nu intră în repaus niciodată. Aici nu se înscriu doar articolele pe care le scriu, ci și alte direcții ale intereselor mele profesionale, interese devenite obligații de cele mai multe ori, puține fiind doar pasiuni, pe care le-aș putea pune, la o adică, pe pauză. Mă gîndesc uneori la cei ce prestează munci pe care, odată cu încheierea orelor de serviciu sau cu intrarea în concediu, le pot scoate total din minte și din activitatea zilnică. Uneori îi invidiez, alteori nu. Pur și simplu, așa e la ei, pur și simplu, așa e la mine: nu prea am zi în care să nu trebuiască să mai scriu ceva, să mai am de conceput un plan sau o secvență de activitate, fie că e week-end, concediu sau o după-amiază sau seară. Am ore pe care le dedic vieții personale, uneori se întîmplă să fie cîteva zile, dar întotdeauna știind că mai e ceva ce nu am făcut și la care trebuie să revin pentru a finaliza. În mare măsură, deși nu integral, acest proces se suprapune cu statutul de profesor: nu ești niciodată cu adevărat în afara unui demers continuu.

Scriu, deci, ca profesor, acest articol de vară într-o sîmbătă spre prînz, după ce am revenit în cameră de pe plajă, cu fiul meu. Alături, el citește Robinson Crusoe, deși, ca să fiu cinstit, ar prefera să se joace pe consola luată cu el. Dar e ora de lectură, sînt și lucruri care trebuie făcute, deși nu întotdeauna avem chef de ele. Uneori nu sîntem suficient de maturi sau de responsabili pentru a ne motiva singuri. Pentru a avea viziunea de ansamblu. Pentru a înțelege funcționarea vieții ca sistem și a sistemelor care ne țin în viață. Așa că intervin factori reglatori: părinți, șefi, legi. Care, desigur, pot greși uneori. Dar sînt necesari ca rotițe care să asigure integrarea într-o funcționare macrosistemică. A fi doar contestatar, revoluționar perpetuu, adolescent rebel de profesie nu e, pînă la urmă, o mare chestie.

Adolescența e o vîrstă pe cît de frumoasă, pe atît de ingrată. Ai o coajă de reprezentări asupra vieții, care ți se par absolute, vrei să schimbi lumea prin rebeliunea ta, dar de fapt nu ai înțelegerea profundă a mecanismelor ei, nu ai consistența unei solide cunoașteri a fundamentelor sociale și culturale. Ai idei, ai percepții, poți fi foarte inteligent, dar nu ai așezarea cuprinderii și nici forța generativă de noi standarde care să se nască prin filtrarea conștientă a unor acumulări sistematice. Rebeliunea e o formă de boemie. Unii o întind cu ea pînă la bătrînețe, alții se așază pe parcurs și înțeleg că nu doar a vrea e motorul, ci a cunoaște, urmat de a înțelege, apoi a ajunge mai sus, spre a interpreta, a sintetiza, a evalua și, în cele din urmă, a schimba. Știu, vorbesc ca un bătrîn.

E o modă aceasta, pe care o face foarte ușor propagabilă dezvoltarea rețelelor sociale. Școala nu e bună, nu te ajută la nimic, nu te pregătește pentru viață. Un slogan care face ușor carieră, spre exemplu, propagat – între noi fie vorba – nu pentru prima dată, acum de o voce de adolescent. Pe care cu alte prilejuri l-am apreciat. Un tînăr deștept, fără îndoială, dar care nu are cum să digere acum, în afara unor acumulări reale, consistente, în timp, o viziune sistemică. E o voce puternică, la care se adaugă vocile destulor adulți, rebeli și ei poate. Sigur, sistemul are destule hibe și poate fi îmbunătățit. De aici însă pînă la a nega cu totul importanța școlii, a învățării în sine, e cale lungă. E greu să-i spui în cîteva cuvinte cuiva care te întreabă la ce bun să învețe despre Antichitate, căci nu face parte din prezent, care e miza unor astfel de exerciții de acumulare și de sedimentare. Că, de fapt, miza lor nici nu este una a memorării, că nu comentariile învățate pe de rost sînt cele pe care le propune programa școlară (și că dacă aceste practici există totuși, ele sînt doar erori de abordare), ci formarea unor reprezentări despre lume și despre viață, în ansamblul lor diacronic și sincronic.

Povești cu pești, spun poate vocalizele unor adulți care susțin însă viziunea continuu contestatară. La ce bun să dăm grade didactice? Alte voci, aceeași notă. Ca să dăm plocoane profesorilor metodiști și inspectorilor, acești incapabili care ne sufocă nouă libertatea? Voci de tineri, poate. Alteori, nu. Or fi unii dintre profesorii metodiști și dintre inspectori așa, desigur. Dar nu pentru asta dăm, totuși, grade. Le dăm pentru a acumula sistematic și a ne forma deprinderi, competențe noi, pentru a nu ne plafona și a nu ne risipi. O lucrare de gradul I e un demers științific. Inutil? Cum poate fi inutil un demers științific pe care îl poți susține în propriul domeniu de interes profesional, pe care vrei să-l reformezi, să-l optimizezi?

Ce vreau să spun, așa, ca după două ore de plajă? Nu am inventat nici unul dintre noi buricul pămîntului. A fi vocal pe rețele sociale e totuși o pierdere de timp și denotă spirit cam adolescentin. Nu mai bine să-ți faci, totuși, un CV, în care să ai niște referințe consistente, pe care, poate, cei pe care îi contești chiar le au? Nu mai bine să fii vocal în domeniul tău de specialitate, să devii, altfel spus, o voce, și apoi pe rețelele sociale? Nu s-a născut lumea aia care să te merite pe tine? Mulți, de-a lungul istoriei, or fi crezut asta. Dar, în esență, evoluția și progresul au fost aduse de cei ce au trudit. De cei ce au acumulat. De cei ce au înțeles ce au acumulat și au putut apoi să sintetizeze, competent, adică avînd competențe, ca să fiu bine înțeles, ceea ce, în teorie cel puțin, și învățămîntul nostru, prin programele școlare, propune. Și ca să contești, doar de dragul de a contesta, n-ar strica să cunoști bine măcar programele școlare ale disciplinelor pe care le predai cu pasiune, desigur. Să le cunoști în profunzime adică, înțelegîndu-le atît conținuturile, cît și viziunea de ansamblu. În rest, bună pace, căci oamenii, cred eu, au puterea de a deveni mai înțelepți indiferent de vîrstă. Uneori e nevoie doar de un declic, iar acesta cine știe de unde poate veni? Poate chiar și dintr-o clipă de liniște interioară inexplicabil apărută.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.