La 70 de ani de la înființare, NATO se confruntă cu o criză unică în istoria sa. Turcia, membru NATO din 1952, a încheiat o tranzacție pentru achiziționarea unui sistem de apărare aeriană S-400 din Rusia. Dacă vînzarea va avea loc, viitorul statutului de membru NATO al Turciei – și al legăturilor sale mai extinse cu Vestul – va deveni discutabil.

În pofida avertismentelor din partea SUA și NATO, Turcia pare hotărîtă să ducă pînă la capăt achiziția S-400. Ceea ce a provocat amenințări tot mai sonore din partea oficialităților SUA, care sugerează că Turcia s-ar putea confrunta cu sancțiuni pe mai multe fronturi.

De exemplu, patru senatori SUA au introdus în luna martie un proiect de lege bipartizan, care va întrerupe, în caz că tranzacția S-400 va fi dusă la capăt, participarea Turciei la programul avioanelor de vînătoare F-35. Ceea ce, date fiind sensibilitățile care gravitează îndeobște în jurul tehnologiilor militare NATO, ar putea bloca multe alte canale de cooperare și de achiziție a mijloacelor de apărare între SUA și Turcia. Afacerile Turciei cu Rusia ar putea chiar declanșa activarea CAATSA („Legea de contracarare prin sancțiuni a adversarilor SUA“), care ar duce la sancțiuni nu numai în sectorul apărării, dar și în cel al precarei industrii financiare turcești.

Astfel de măsuri ar agrava indubitabil tensiunile deja existente între Turcia și SUA/NATO. Dar, în ciuda retoricii înfierbîntate a ambelor părți, încă mai este timp pentru soluții creative. În 2015, Turcia a anulat o tranzacție similară cu China, pentru achiziționarea sistemului de rachete HQ-9, și a optat să coopereze cu producătorul franco-italian Eurosam. Astfel, Turcia ar putea suspenda fără probleme oferta S-400, fără să trebuiască să renunțe la alte tranzacții cu Rusia.

Chiar dacă se va improviza o soluție pentru acest impas, problema de profunzime rămîne. Disputa S 400 e doar cel mai recent exemplu despre cum achizițiile militare au creat o falie între Turcia și aliații săi vestici. Din punctul de vedere al Turciei, partenerii săi vestici nu au făcut destul pentru a integra industria sa prosperă de apărare, prin transfer tehnologic și formule de producție colectivă. Prin contrast, firme chinezești și, în mai mică măsură, rusești s-au arătat mai receptive la așteptările Turciei, în contextul achizițiilor militare ale acesteia.

Interesele industriei de apărare autohtone a Turciei reprezintă însă doar unul dintre aspecte. În linii mari, Turcia și Occidentul trec printr-o separare politică, strategică și geopolitică, reflectată, cel mai recent, în percepția diferită a celor două părți asupra amenințărilor și alianțelor din cadrul conflictului sirian. Ca putere regională, Turcia e tot mai anxioasă cu privire la statutul ei vizavi de Vest. În vreme ce statutul ei de membru NATO a devenit o sursă permanentă de fricțiuni, perspectivele Turciei de a fi primită în Uniunea Europeană au dispărut cu totul. Ca atare, Turcia și partenerii ei occidentali au început să pună sub semnul întrebării locul deținut de Turcia în „Clubul vestic“.

Mai mult, criza de identitate geopolitică a Turciei a coincis cu o prăbușire a cadrului de securitate din timpul Războiului Rece, care s-a bazat întotdeauna pe un parteneriat între Europa și SUA. În contextul reconsiderării angajamentelor SUA față de aliații săi, Turcia a început să-și protejeze propriile mize geopolitice și să urmărească o autonomie strategică crescută, dincolo de politicile sale externe și de securitate.

Problema este că, în momentul de față, pe masa de joc nu se află nici o miză convenabilă. Avînd o economie aproximativ de mărimea celei italiene, Rusia nu își poate permite să piardă Vestul, ca partener economic și comercial. Și, în afară de nemulțumirea pe care o împărtășesc față de Vest și de cooperarea militară din Siria, Turcia și Rusia nu au prea multe în comun. Nici aspirațiile lor geopolitice, și nici alianțele lor regionale nu sînt compatibile; fiecare dintre ele a rîvnit la teritoriul celeilalte, de secole.

Cu toate acestea, e posibil ca Turcia să urmărească un parteneriat de durată cu Rusia. Începînd cu a doua jumătate a anului 2016, cooperarea cu Kremlinul i-a acordat Turciei un avantaj strategic în Siria, unde și-a creat, de-a lungul malului vestic al rîului Eufrat, propria zonă de control. Acum însă, cînd chestiunea S-400 se apropie de un punct critic, avantajul strategic de odinioară se transformă rapid în vulnerabilitate.

În acest punct, Turcia nu are nici o opțiune convenabilă. După cum o arată insistența de a duce la capăt tranzacția S 400, angajamentul ei față de Rusia a creat deja anumite dependențe, care vor continua să sporească dacă SUA și alte state membre NATO vor introduce sancțiuni.

La fel ca încercarea ei de a împăca apartenența la NATO cu căutarea pe cont propriu a unei autonomii strategice, oscilarea Turciei între diferitele centre de putere nu poate fi durabilă. Mai devreme sau mai tîrziu, Turcia va sfîrși împotmolită între aliații ei de odinioară și noile ei parteneriate fragile. Iar, la nevoie, nu se va putea bizui pe nici unul. 

Galip Dalay este cercetător invitat al Universității Oxford și fost bursier ICP-Mercator la Institutul German pentru Afaceri Internaționale și de Securitate, din cadrul Fundației pentru Știință și Politică (SWP) din Berlin. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons