Eu m-am amuzat întotdeauna tare prin Bruxelles. În capul meu, l-am botezat Euro-Narnia. Nivelul de ipocrizie în Euro-Narnia e magnific. Pentru mine, întreg sistemul pare a fi construit pe pupincurism atroce deghizat ca profesionalism și ambiție.

Oameni aparent normali la cap vorbesc o limbă neinteligibilă pentru marea noastră majoritate – bruxelleza. Bruxelleza îi face să se simtă mult mai deștepți decît sînt și are un efect incredibil asupra nivelului de aroganță. Cam toți se iau mult, mult prea în serios și spun tîmpenii cu un aer de superioritate demn de schiorul nostru șef sau de Rareș Bogdan.

Parlamentul European de la Bruxelles este cea mai bună dovadă că statul pe burtă sau slăvirea nesimțită a liderilor politici naționali aduc beneficii majore. Lipsa cronică de coloană vertebrală a politicianului european l-a făcut pe Farage, un populist sinistru, mare om politic. A permis lui Berlusconi să-și trimită toate parașutele la Bruxelles și lui Becali să delireze la nivel european. Despre Viorica Dăncilă și doamna Grapini nu merită să mai vorbim.

Brexit-ul nu pare a fi reușit să trezească euro-narnieni. Discursurile sforăitoare, tîmpeniile rostite cu încredere și ștaif, banii aruncați pe fereastră și luxul nesimțit al funcționarilor superiori din Euro-Narnia nu s-au schimbat și nici nu par să se schimbe curînd. Euro-Narnia continuă să finanțeze aberații și să pretindă că un efect minimal pozitiv și adesea accidental este o demonstrație a gîndirii strategice și a geniului care luminează de la Bruxelles.

O mare parte a funcționarilor publici din Euro-Narnia au o legătură cel mult superficială cu realitatea din afara minunatului lor tărîm. Adesea justificarea pentru linii de buget de milioane de euro vine de la oameni care cel mult au făcut turism. Au vizitat la fel ca într-un muzeu, steril, puțin și de departe prin intermediul unui ghid capabil să le traducă înțelesul, exponatele pentru care au gîndit proiectele lor de cele mai multe ori bine intenționate, dar tîmpite.

Mult prea mulți dintre euro-narnieni par a fi niște actori penibili în niște roluri de prinți, prințese și mari dregători. Aspiranții la funcțiile de mari dregători se specializează în suflat în fund, lucru care permite elitelor euro-narniene să pășească gingaș din norișor în norișor. Desigur, în momentul în care suflătorii reușesc să ocupe o funcție înaltă, așteptările lor sînt ca nivelul de căldură al șezutului lor să fie o preocupare permanentă a celor pe care acum îi păstoresc.

Indiferent de grupul etnic din care fac parte, englezi, francezi, nemți, suedezi sau slovaci, odată ajunși la conducerea Euro-Narniei, majoritatea par a fi complet loviți de narnită. Se duce naibii simțul ridicolului, se dereglează grav bunul-simț și se dezvoltă o minunată țeapă de aur care va fi bine înfiptă pe toată perioada funcției.

Capitala Euro-Narniei este plină, de asemenea, de tot felul de aristocrați sclifosiți, leneși și foarte bogați care au primit slujbe călduțe datorită amestecului sfînt euro-narnic de nepotism și scorțoșenie. O parte a rudelor apropiate ale acestora joacă și ele roluri importante în societatea civilă de la Bruxelles.

Societatea civilă euro-narniană este și ea, într-o bună măsură, un prăpăd. Conformism, nepotism și abilitatea de a lăuda orice idee, oricît de prostească, a finanțatorilor pare a fi rețeta succesului funcționarului deghizat în activist de la Bruxelles.

Finanțată aproape exclusiv de elitele Euro-Narniei, societatea civilă este cel mult o oglindă a dorințelor și a convingerilor acestora. Există o frică cronică de orice critică, nu de alta, dar majoritatea aristocrației euro-narniene umblă în curul gol. Posibilitatea unor studii care să evalueze cinstit eficacitatea fondurilor europene este la fel de populară precum salariile minime pe economie pentru înalții slujbași euro-narnieni.

Pline de soluții care mai de care mai sofisticate și mai inutile, hîrtiile Bruxelles-ului au ajuns să fie primite cu zîmbete ironice pînă și de funcționarii din administrațiile publice din Europa de Est, oameni obișnuiți cu aproape orice fel de idee creață.

Circul de la Bruxelles este adesea amuzant, dar acum devine periculos. O clasă politică europeană din ce în ce mai lipsită de empatie și de coloană vertebrală riscă să distrugă cel mai bun lucru care ni s-a întîmplat nouă, majorității europenilor, Uniunea Europeană.

Brexit-ul, din păcate, nu pare a forța o reformă, ci pare a forța și mai mult conformism și inepție. Abilitatea de introspecție critică și pragmatică atît de mult recomandată britanicilor pare a lipsi complet elitelor europene.