Faptul că limba maternă ne modelează parțial înțelegerea realității e o idee importantă (cunoscută ca „ipoteza Sapir-Whorf”) a lingvisticii antropologice. Chiar dacă nu este vorba de o condiționare totală, pentru că gîndirea poate depăși barierele limbii, descoperind și denumind lucruri noi și stabilind alte legături decît cele înscrise în vocabular, influența unei limbi date asupra gîndirii poate fi identificată în cazuri particulare, atunci cînd comparăm modul în care limbi diferite decupează în mod diferit realitatea. Pentru vorbitorii români neinteresați de biologie și de clasificările riguroase ale regnului animal, broasca-țestoasă este asociată spontan, sub influența denumirii sale curente, cu broasca obișnuită sau cu broasca rîioasă: lucru care probabil că nu le-ar trece prin minte celor pentru care nu este nici o legătură lingvistică între turtle și frog sau toad (în engleză), între tortue și grenouille sau crapaud (în franceză), între tartaruga și rana sau rospo (în italiană) etc. Din punctul de vedere al clasificărilor științifice, animalele respective aparțin unor încrengături diferite ale regnului animal: broasca țestoasă e o reptilă, broasca obișnuită și broasca rîioasă aparțin clasei batracienilor. Dicționarele noastre actuale fac această distincție, chiar dacă, din rațiuni strict lingvistice (mai exact, etimologice), termenul compus broască-țestoasă este definit în interiorul articolului broască. Dicționarele mai vechi, mai interesate de accesibilitatea definiției decît de rigoarea științifică, se comportau în acest caz la fel ca vorbitorii obișnuiți, astfel încît țestoasa devenea un fel de batracian: „soiu de broască al cării corp e acoperit cu o țeastă de solzi din care se prepară bagaua” (L. Șăineanu, Dicționarul universal al limbii române, ediția a VI-a, 1926, reprodus de dexonline.ro); „broască țestoasă (sau cu troacă), un fel de broască mai mare (chiar mai mare de un metru) al cărei corp e apărat de un țest, troacă ori carapace” (A. Scriban, Dicționaru limbii române, 1939). La I.-A. Candrea, în Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (1931), broasca-țestoasă era, totuși, definită ca „soi de reptilă”.

Româna nu este singura limbă care apropie cele două feluri de vietăți: asocierea există în limbile germanice (cu excepția englezei, în care s-a impus termenul turtle, provenit, cu mare probabilitate, din fr. tortue). În germană, broasca țestoasă este numită Schildkröte, termen compus din Schild, „scut”, și Kröte, „broască (rîioasă)”; compuse similare există în daneză, norvegiană, neerlandeză etc. Legătura este răspîndită și în spațiul balcanic, din moment ce cuvîntul albanez breshkë și forma din meglenoromână broască înseamnă tot „broască țestoasă”. Apropierea dintre cele două tipuri de animale pare să se fi datorat asemănărilor dintre forma capului și mai ales ochilor bulbucați (a se vedea reprezentarea în desenele animate a Țestoaselor Ninja), poate și mediului de viață comun (acolo unde țestoasele acvatice erau mai răspîndite).

Sintagma broască țestoasă (în care adjectivul țestos este un derivat din țest, moștenit din latinescul testum) are atestări destul de vechi: apărea deja în lexiconul slavo-român al călugărului Mardarie Cozianul (manuscris din 1649), apoi în dicționarul latin-român lui Theodor Corbea (circa 1691-1697): testudo, „broască ţăstoasă”; chelydrus, „broască ţăstoasă de mare”; testudineatus, „molatec, închitinelatec, ca broasca ţăstoasă”. În primul dicționar românesc modern, Lexiconul de la Buda (1825), compusul apărea alături de sintagma broască cu țest. De altfel, denumirea carapacei – țest de broască – are atestări la fel de vechi, de pildă la Dosoftei, în Viața și petreacerea svinților, 1682-1686: „și-i era pielea ca de țăstul de broască” (citat în Dicționarul limbii române, DLR, Litera Ț). Asocierea lexicală pare așadar destul de veche, fiind răspîndită în limbajul popular. Celelalte denumiri populare și regionale ale țestoaseibroască cu troacă și broască cu covată – reflectă un imaginar preponderent casnic, gospodăresc.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).