Cine a urmărit serialul Suits, aflat în mare vogă acum cîțiva ani, își amintește că pretextul de la care pornește este un caz clasic de impostură: Mike Ross este angajat la o mare firmă de avocatură, deși nu deține studiile necesare, în speță nu este absolvent de Harvard, cu specializare în drept. Cu toate acestea, grație unei inteligențe sclipitoare, unei memorii fabuloase și, nu în ultimul rînd, unui șarm care îmbină ingenuitatea cu o formă de siguranță de sine suficient de virilă, Mike reușește să se facă nu doar util, ci indispensabil superiorului său, Harvey Specter, și firmei în care acesta este senior partner.

Cu toate că este formal un impostor, Mike își face treaba excelent așadar, însă la succesul său contribuie decisiv mentorul Harvey, care îl șlefuiește, ca să folosesc un clișeu, ca pe un diamant. Astfel încît cele două condiții ca termenul de impostor, conform DEX-ului, să se potrivească personajului, respectiv falsa identitate și falsa competență, nu sînt îndeplinite, căci deși nu e absolvent de Harvard, Mike dobîndește competențe pe care puțini din firmă le dețin. În firmă sînt angajați, pe de altă parte, enorm de mulți avocați sau funcționari absolvenți de Harvard, care însă nu reușesc nici să se apropie măcar de succesul lui Mike. Diplomele nu le asigură nici pe departe succesul.

Desigur, așa cum îi stă bine unei narațiuni ficționale, și cea din Suits mizează pe elementul excepțional. Personajul nostru reușește pentru că e, la drept vorbind, un geniu, reșapîndu-se și redimensionîndu-se astfel un clișeu romantic: ființa excepțională reușește într-o lume ostilă, chiar dacă formal nu este calificată.

Unde vreau să ajung cu această poveste? În Legea învățămîntului, nr. 1/2011, art. 245, alineatul 6 se prevede că profesorii trebuie „să acumuleze, la fiecare interval consecutiv de 5 ani, considerat de la data promovării examenului de definitivare în învăţămînt, minimum 90 de credite profesionale transferabile”. Obligativitatea (formală, de altfel, pentru că nu e contrabalansată de eventuale sancțiuni, în absența îndeplinirii) deținerii acestor 90 de credite este mai degrabă instrumentată de grile de evaluare pentru participarea la diverse concursuri pentru obținerea unor funcții sau a unor avantaje în cariera didactică.

Acest articol din lege a devenit, în timp, punctul de plecare pentru o întreagă industrie, cu implicații economice și profesionale consistente. Pentru a obține aceste 90 de credite, teoretic vorbind trebuie să parcurgi cursuri de formare acreditate, iar cumularea acestora este destul de dificilă, avînd în vedere că uneori un curs de cîteva luni abia dacă oferă 15-20 de credite. Mai toate aceste cursuri se fac contra cost, în timpul liber. Există și metodologii de echivalare a unor alte activități cu credite transferabile, nu intru în stufărișul acestora, dar spun că sînt destul de descurajante pentru un profesor care trebuie să își vadă în primul rînd de activitatea didactică cotidiană, destul de complexă și de cronofagă, nu de studierea legislației cu diversele ei ascunzișuri, modificări, revizuiri.

Industria despre care spuneam a venit ca un fel de răspuns la o stare de fapt. Trebuind să acumuleze multe credite, dificil de obținut în condiții reale, au apărut destui furnizori care permit – desigur, nu la vedere, nu cu cărțile pe masă –, permit așadar cumpărarea efectivă a acestor credite. Deținînd acreditarea pentru cîte un curs, prin intermediul formatorilor sau chiar al managerilor, parcursul este simplificat, scurtat: plătești cursul, primești pe șest atestatul. Nu mai participi efectiv la curs, cu alte cuvinte, nu mai parcurgi etapele de evaluare (eventual dai un dosar cu niște teme pe care de asemenea le-ai motroșit, folosind temele altui cursant, vreun prieten sau ce mai aveai tu prin calculator), semnezi niște documente, pentru ca furnizorul să fie acoperit, și ai rezolvat problema. Orice profesor știe că există astfel de soluții. E reglajul cumva firesc al cererii și ofertei.

Ce vreau să spun, de fapt? Numărul creditelor pe care trebuie să le dețină un profesor este enorm și, pentru a fi obținute pe bune, presupune un efort pe care majoritatea nu îl pot face, din lipsă de timp fizic. Astfel că din nou se depun armele și cantitatea primează în fața calității. Pe de altă parte, multe activități cu adevărat relevante pentru cariera didactică nu pot fi echivalate cu aceste credite. Ca exemplu personal, faptul că am scris manuale, aflate în fiecare an pe primul loc la evaluare, nu îmi asigură mie și colegelor de echipă nici credite transferabile, nici mai mult de vreun punct din 100 în orice grilă de evaluare la orice concurs, fie el de obținere a gradației de merit sau de alt tip.

Un număr mai mic de credite obligatorii, dar obținute pe cinstite, ar fi mai de folos. Nu cred că fără creditele respective ești mai impostor decît cei care le dețin, mai mult sau mai puțin corect obținute, după cum nu cred nici în faptul că un profesor poate fi bun cu adevărat în absența formărilor în domeniul didacticii, cu diversele ei forme de ramificare. Nu toți sîntem Mike Ross, geniali. De aceea cred și în utilitatea masteratului didactic, propus de lege și care anul acesta a început să fie prezent în oferta educațională a mai multor universități și facultăți. Căci învățămîntul nu mai este de mult doar un furnizor de informație, astfel încît să fie suficient să transmiți frontal elevilor un set de cunoștințe. Mike Ross reușește pentru că deține informație, dar și pentru că are competența de a o adapta mereu contextelor, de a o diversifica, de a o translata.

Conchid cu replica lui Harvey, succesul se află înaintea muncii doar în dicționar, și asta în limba engleză, nu în limba română. În schimb, în limba română, impostura se află atît înaintea muncii, cît și a succesului. Ar fi de dorit să nu fie așa și în realitate și aș pleda nu pentru cantitate formală, ci pentru calitate reală.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.