În societăţile democratice, solidaritatea e esenţială. Ele nu pot funcţiona în condiţiile unei anumite neîncrederi reciproce sau dacă unii membri simt că ar fi fost abandonaţi de ceilalţi. Multe viziuni despre o dezvoltare de tip individualist apar în zilele noastre drept cele mai mari ameninţări la ideea de solidaritate. Dar acest lucru e strîns legat de diminuarea simţului de apartenenţă la o identitate comună. Nu e un accident, de exemplu, că statele cele mai înstărite şi de succes din Europa au fost create în omogenitatea etnică a Scandinaviei. Oamenii din aceste ţări au sentimentul că îşi pot înţelege vecinii şi concetăţenii şi că pot fi într-o strînsă legătură unii cu alţii.
Provocarea actuală e aceea de a menţine sentimentul unei intense solidarităţi în mijlocul diversificării populaţiei. Sînt două moduri în care se poate face asta. Unul e acela de reîntoarcere la vechile modele de solidaritate. Identitatea francezilor, de exemplu, e bazată pe modelul unic al acestei ţări, de republică seculară, cunoscut sub numele de laicité. Dar eforturile Franţei de a revigora solidaritatea insistînd pe această laicitate şi pe coalizarea împotriva imigranţilor musulmani sînt ineficiente şi contraproductive, pentru că ele exclud sentimentul de apartenenţă la naţiune pentru mulţi oameni care deja trăiesc în Franţa. Un alt mod de a consolida solidaritatea e acela de a redefini identitatea. Toate societăţile democratice de astăzi se confruntă cu problema acestei redefiniri, în dialog cu unele elemente externe, dar şi cu unele interne. Să comparăm cu influenţa mişcărilor feministe de-a lungul spaţiului occidental. Nu e vorba de oameni care vin din afara acestor ţări. E vorba de persoane cărora, într-un anumit fel, le lipseşte sentimentul unei cetăţenii complete, care o revendică şi care şi-au redefinit scopurile politice în vederea obţinerii ei. Astăzi, sarcina cea mai importantă e aceea de a calma temerile că tradiţiile noastre ar fi compromise; de a ajunge la oamenii care vin în ţinuturile noastre din alte ţări, precum şi de a găsi o modalitate de recreere a eticii noastre politice în jurul unui nucleu format din drepturile omului, egalitate, nondiscriminare şi democraţie. Dacă reuşim, putem forma sentimentul unei apartenenţe comune, chiar dacă motivele pentru care fiecare ajunge să creadă acest lucru pot fi diferite. Dar creşterea individualismului – o concentrare asupra ambiţiilor fiecăruia şi asupra prosperităţii economice – constituie un obstacol important în realizarea acestei viziuni, în multe ţări. Într-adevăr, totala lipsă a sentimentului de solidaritate la atît de mulţi oameni – de-o evidenţă alarmantă în dezbaterea despre sistemul de sănătate din Statele Unite – subminează acum chiar baza a ceea ce înseamnă o societate democratică.
Un sentiment al solidarităţii în societate poate fi susţinut numai dacă toate grupurile spirituale care o formează i se dedică: dacă creştinii îl văd ca pe un lucru central al creştinătăţii lor; dacă musulmanii îl pun în centrul islamismului lor şi dacă diversele feluri de construire a sistemelor filozofice văd această chestiune ca fiind în centrul acestor sisteme.
Religiile furnizează o bază profundă şi puternică pentru solidaritate şi a le marginaliza ar fi o greşeală tot aşa de mare cum ar fi marginalizarea sistemelor filozofice atee. Societăţile democratice, în extraordinara lor diversitate, sînt propulsate de motoare diferite spre o aceeaşi etică. Ele nu-şi pot permite să oprească vreunul din aceste motoare şi speră să menţină o comunitate politică.
Istoric vorbind, etica politică a societăţilor confesionale a fost fundamentată pe o aceeaşi bază. În Europa, societăţile laice au încercat să se recreeze din ruinele fundamentelor creştine, dar ele au comis aceeaşi greşeală în alt mod, prin acel tip de insistenţă iacobină a aplicării religiei civile a iluminismului.
Ei bine, noi nu mai putem avea o asemenea religie civilă, nici una bazată pe Dumnezeu, nici una laică şi a drepturilor omului, şi nici o altă viziune particulară. Trăim astăzi într-un teritoriu necunoscut. Ne confruntăm cu o provocare fără precedent în istoria umanităţii: crearea unei puternice etici politice a solidarităţii conştiente de sine, pe fundamentul prezenţei şi acceptării unor viziuni diferite.
Acest lucru poate reuşi doar dacă ne angajăm, reciproc, în serioase schimburi culturale, în scopul de a crea un fel de respect reciproc din astfel de perspective diferite. Amplificarea islamofobiei în Europa şi în Statele Unite, cu încercarea de a reduce complexa şi variata istorie a Islamului la cîteva sloganuri demagogice, e un soi de ignoranţă dusă la extrem – nu există o mai bună descriere a fenomenului – pe care se fundamentează societăţile democratice.
Dar acest lucru e valabil pentru orice tip de perspectivă care-i desconsideră pe „ceilalţi“. Societăţile noastre vor rămîne legate doar dacă vorbim unii cu alţii sincer şi deschis, iar făcînd asta vom recrea, din rădăcinile noastre diferite, sentimentul solidarităţii.
Charles Taylor este profesor emerit la Universitatea McGill din Montréal şi membru permanent al Institutului de Ştiinţe Umane de la Viena. Cea mai recentă carte a sa este A Secular Age.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Andrei MANOLESCU
